Ofensiva tutelor

Dar, lumea se schimba si acum constat ca e ok sa fii ignoranta, neglijenta, neingrijita si neinteleasa. Asupra acestui fapt, in registre diferite, ce-i drept, convin Amelie Nothomb, Sophie Kinsella si Lauren Weisberger. Antieroina Ameliei Nothomb se plange de lumea rea din Japonia, dupa ce ne declarase ritos ca tot ce-si dorea de la viata era sa ajunga sa lucreze intr-o companie japoneza. Nu am o problema cu oamenii care constata ca sunt inadaptati si comenteaza pe tema asta. Nu am o problema cu inadaptatii care fac ceva ca sa-si schimbe viata - fie se integreaza, fie pleaca in alte zari. Dar sa spui ca vrei sa lucrezi intr-un loc cu o cultura vadit diferita, sa nu faci nici cel mai mic efort sa o intelegi si sa ti-o asumi si sa te miri ca ajungi sa fii incompetenta si cand esti transferata la toaleta, e prea mult, nu pot sa simt compasiune pentru asemenea instinct de auto-distrugere si auto-consolare.

Aceeasi problema si cu Lauren Weisberger - de ce ai insista sa lucrezi pentru Vogue, cand pentru tine postul de PA al redactorului sef nu e altceva decat painea cea de toate zilele, nu inteleg. De ce te miri cand, in plina lume a modei, oamenii te considera o extraterestra pentru ca nu stii cum se scrie Gabbana? E ca si cum ai vrea sa fii doctor si n-ai sti cum se numesc oasele piciorului. Vrei o cariera in jurnalistica si te deranjeaza sa fii asistenta personala a cuiva, doar ca sa dai cu nasul de o redactie? Foarte bine, cauta-ti un loc de reporter oriunde si da-te la o parte atunci cand ti se spune ca “un milion de femei isi doresc slujba asta” si e clar ca tu nu faci parte din acel milion…

Daca accepti job-ul, macar ia-l ca pe o lectie profesionala si de viata, invata ce ai de invatat si pastreaza-ti o minte deschisa, nu incerca sa te indopi cu hamburgeri si sa pretinzi in acelasi timp ca esti la cura de slabire. Postul curent vine, evident, dupa ce am vazut ecranizarea cartii lui Weisberger (cartea n-am citit-o, premisa mi s-a parut aberanta, desi inteleg ca e bazata pe un caz real; si mai aberant…). Cea mai interesanta si mai ipocrita scena mi s-a parut cea in care toti prietenii anti-eroinei, adunati la masa, critica statutul ei de sclav care primeste telefoane si la 10 noaptea, dupa ce se bucura bine mersi de telefonul Bang and Olufsen si se grabesc sa-si indese bunurile personale in ultima geanta de la Marc Jacobs primita cadou de la “sclava”, prin amabilitatea revistei la care lucra…

Pentru ca o persoana sa primeasca telefoane la 10 noaptea trebuie ca o alta persoana sa le dea. Si asta, in lumea noastra, unde locul de munca e un stil de viata si nu o chestie pe care ai aruncat-o in dulap ca pe o salopeta la 5 punct, vine nu pentru ca avem cu totii de terorizat pe cineva, ci pentru ca seara sau in zori, iti pot veni idei pe care te temi sa nu le uiti pana ajungi din nou in convenabilul interval orar 9-17.

De ce e atat de greu de inteles si de ce exigenta e o chestie pe care trebuie sa o infieram si sa o combatem prin carti de supermarket? Nu trece zi in care sa nu-mi amintesc ca traiesc in tara lui “merge si-asa” si, sincer, nu mai am nevoie de o conspiratie scriitoriceasca internationala care sa cultive si sa omagieze tutele. N-ar fi mai bine sa ne petrecem timpul incercand sa invatam ceva in fiecare zi, sa ne cautam locul in care sa ne simtim bine si sa inflorim acolo, decat sa ocupam locuri care, vadit, nu ne apartin? Biografiile personale ale autoarelor “ofensivei tutelor” arata clar ca ele insele au inceput sa se bucure de viata si de ele in momentul in care si-au gasit locul - ca scriitoare sau jurnaliste sau comentatoare… Si atunci de ce insista sa incurajeze o intreaga generatie sa-si planga de mila?