Nu ne-a fost in intentie sa comentam agenda culturala a Bucurestiului pe blogul nostru si nici sa demonstram ca avem o viata mondena intensa, dar intamplarea face ca o zi dupa Cristina, m-am nimerit si eu la Sala Palatului, la concertul lui Edvin Marton si al orchestrei Monte Carlo. Edvin, care detine un Stradivarius de peste 2 milioane de Euro si e prieten cu Yevgheny Plushenko, patinatorul. Scuze pentru modul in care i-am scris numele, l-am vazut scris numai in transcriere engleza si altfel nu stiu sa-l ortografiez. Deci, despre Edvin era vorba. Si despre mine, care sunt mare fan de patinaj artistic si de viori clasice cu povesti frumoase si cu sunet divin. Si care mi-am cumparat bilete de acum o luna, ca sa fiu sigura ca ajung sa fiu martor la o reinterpretare a clasicilor pe o vioara extraordinara…
Va avertizez ca daca vreti o cronica a intregului concert, n-avem. Cea mai puternica impresie pe care mi-a lasat-o… experienta… este satisfactia de a fi stat in aceeasi sala, timp de vreo 20 de minute, cu o vioara Stradivarius extrem de precisa si cu un sunet de catifea. In rest, Monte Carlo Orchestra era si ea o reinterpretare moderna atat a notiunii de orchestra, cat si a notiunii de Monte Carlo. Dupa stirea mea, atunci cand pui cinci fete pe scena se numeste cvintet in cel mai bun caz - si mie nu mi-au dat mai mult de cinci nici numarate de la stanga la dreapta, nici de la dreapta la stanga. Cat despre Monte Carlo, bietele de ele erau tot la fel de mult de pe-acolo pe cat erau fetele de la ASIA din Asia.
Cu prelucrarile dupa piese clasice a mai fost cum a mai fost, desi ritmurile moderne pe care piesele erau colate erau fie de manea, fie de disco din anii ‘80. Dar cand au trecut la piese de dragoste originale, m-am simtit brusc purtata inapoi in copilarie, cand urmaream la TVR filme cu ingineri de santier care faceau curte invatatoarelor de la tara si se intalneau romantic in tramvai sau pe drumul de carute dupa caz. Sa mai vorbesc despre spectacolul de lumina? Nu cred ca mai e cazul - aceeasi senzatie de discoteca comunala din ‘89, unde se servea suc de kiwi cu alcool sanitar. Mi-a fost mila de biata vioara, in general sufar foarte tare cand vad obiecte pretioase care incap pe mainile cui nu trebuie.
Daca va intrebati cum s-au cunoscut Plushenko si Marton - am o ipoteza - cred ca frecventeaza acelasi frizer, amandoi au aceeasi chica anacronica si sunt convinsa ca e rarissim in zilele noastre sa gasesti pe cineva dispus sa te cioparteasca sistematic in asemenea hal.
Doua chestii inainte de plecare - 1. am iesit din sala tocmai pentru ca sunt fata civilizata si ma gandeam ca daca izbucnesc in ras deranjez lumea, am iesit, deci, din sala cand una dintre cele doua fete la orga electronica a luat un microfon si a inceput sa miaune I vil never forghet (puneti voi umlaut pe o, ea asa s-a exprimat); 2. aceasta seara de neuitat m-a facut sa-l consider pe Marius Mihalache, pe care oricum il ascult cu veneratie de cate ori am ocazia, un mare zeu.
