Am aflat despre cartea lui Christopher Buckley acum mai bine de zece ani, cand profesoara mea de PR Campaigns, o sudista din Tennessee, fumatoare inraita si cu un simt al umorului cu totul distinct, ne-a zis ca ar fi cazul s-o includem in bibliografia de curs. Pe vremea aceea, prigoana fumatorilor era la inceput, iar eu, ca o romanca adevarata, care si-a petrecut copilaria intr-o casa in care bunicul fuma pachete de Marasesti fara filtru cu convingere, ma uitam la californienii exilati la fumat pe prispa ca la niste ciudatenii ale naturii. Stiti cum e cu bibliografia de curs - de obicei, daca poti scapa de ea, exact asta faci. Am retinut intriga, mi-a intrat in cap denumirea trio-ului de lobby-isti, Merchants of Death, dar nu m-am dus direct in librarie sa iau cartea.
Cativa ani mai tarziu, am cautat-o cu incapatanare pe Internet, dar n-am avut succes - uitasem titlul!! Am fost, de aceea, foarte fericita cand am vazut primele stiri despre aparitia filmului cu acelasi nume. Asta pentru ca m-au ajutat sa gasesc cartea. Cu cartea, toate bune si frumoase. O satira delicioasa, mai ales pentru cei din bransa, mai ales daca ignori complet firul epic, care e varza. Ei, dar de la momentul aparitiei cartii la momentul ecranizarii ei a trecut ceva vreme si s-a scris ceva istorie in privinta tigarilor. Daca e sa ne oprim numai la filme, a aparut THE INSIDER, care oglindeste cu fidelitate si eleganta inceputul sfarsitului pentru tigari. Legislatia e tot mai complexa si mai restrictiva, tot mai putini oameni fumeaza tot mai putin si in tot mai putine locuri.
Modul in care a fost realizat acest film e … o satira a satirei. Intre timp, la Hollywood se pare ca oamenii nu mai au voie sa mai fumeze deloc. In viata reala, oamenii nu mai au voie sa fumeze in cluburi si restaurante, deci bietii MOD, care in carte sunt niste fumatori inraiti, pe pelicula se abtin. Si nu se tin deoparte numai de tigari, dar si de colesterol. Placinta cu mere si branza cheddar, naclaita de calorii si, probabil, revoltator de buna, e atacata de prietenii lui Nick Naylor, dar numai cu furculita. N-o vedem pe Polly ca ar incerca, fie si de dragul rolului, sa guste placinta… Puah puah puah!
Trabucurile sunt inca acceptabile, deci bietul Capitan fumeaza trabuc, cand in lumea reala, un lider mondial al unui producator de tigari n-ar pune in gura altceva decat un brand propriu nici sa-l pici cu ceara. Nu mai discut despre personajul lui Katie Holmes… Toti cei din grupul cu care am fost sa vad filmul s-au amuzat vazand cat de departe e, biata de ea, de descrierea care i se face chiar in film. Proaspat lasat la vatra si tata de familie, e clar ca Tom Cruise nu se poate baza pe nevasta-sa pentru sustinere financiara.
Rob Lowe e si el, la fel de credibil, in rolul de “tatic al product placement-ului”… Poate tata vitreg, pentru ca pe vremea cand product placement-ul se nastea, cu succes, la Hollywood, el trebuie sa fi fost la gradinita. Si pentru ca tot veni vorba despre product placement, e absolut induiosator sa vezi un film atat de moral si de periat sponsorizat de Coca-Cola si, pe ici pe colo, si de McDonald’s…
Daca Buckley e destept si stie ce vorbeste - cititi numai paragraful despre automatul telefonic de la Washington Sun sau paginile despre campania de informare publica pentru prevenirea fumatului la adolescenti - filmul e un discurs al lupului moralist. Diluat, ipocrit si superficial, exact genul de creatie industriala cu tot atata valoare cat punga de floricele pe care o consumi intr-o ora si jumatate.
In ceea ce ma priveste, concluziile sunt doua - 1. nu toti profesorii iti dau de citit carti proaste in bibliografia obligatorie; 2. filmul nu bate cartea…
