Casino Royale - without cheese...

Vorbeam pe atunci cu un jurnalist care, refuzând două invitaţii, cedase la a treia - pentru că Pierce Brosnan vindea Ford, Aston Martin, Finlandia, Bollinger, Philips, Sony Ericsson, Visa şi Omega. Se poate să mai fi fost şi altele, eu pe astea le-am zărit înghesuite în căptuşeala costumului lui perfect croit, de agent de vânzări. În plus, celelalte ingrediente ale francizei străluceau şi ele - piesa de pe genericul filmului era cântată de Madonna, care avea şi un rol în film. Personajul pozitiv feminin era, în fine, mai sexy decât cel negativ şi era Halle Berry. Brosnan era perfect şi ţinea, chiţibuşar, la vodka martini-ul lui shaken not stirred.

Cu scenariul nu stăteau ei prea bine, dar hei, lumea nu vine la un film cu James Bond ca să vadă acţiune, ci ca să admire o vitrină scumpă şi elaborată de produse accesibile, dar de ultimă generaţie tehnologică, prezentate de un endorser minunat.

Se spune că Brosnan a cerut prea mult pentru Casino Royale. Atât de mult, încât ar fi devenit cel mai scump plătit actor din istorie. Şi nici nu mi se pare exagerat, dacă ar fi fost vorba să mai joace într-o reclamă de două ore şi ceva… Gestul lui, şi alegerea lui Daniel Craig, au făcut ca acest nou Bond să se concentreze mai mult asupra misiunii lui de a vinde bilete la film, şi nu alte alea.

Bietul Craig a fost, probabil, la fel de fericit pe cât de nefericit de distribuirea lui în rolul lui Bond. Cu un contracandidat ca Hugh Jackman şi un predecesor ca Pierce Brosnan, trebuie să ai nervi de oţel ca să nu cazi în depresie. Omul a făcut ce a putut. La cap oricum nu se putea lucra - blond sau brunet, are tot aceeaşi faţă de lucrător în mină şi urechile sunt la fel de clăpăuge. Mă mir că n-a lucrat la accent - ceea ce considerasem în Munich a fi un accent sud-african impecabil, excelent pentru personajul Steve, e, de fapt, felul lui de a vorbi. Or să fim serioşi, nimeni nu lasă un agent secret educat la Oxford (aşa zice în film!) să se exprime cu un accent de ţopârlan din Liverpool. Dacă există o singură caracteristică la care englezii ţin ca să demonstreze clasa, aceea nu e igiena dentară sau moderaţia în consumul de alcool, ci accentul! A lucrat în schimb la corp, şi dacă tot s-a ostenit, măcar a avut grijă să ne şi arate rezultatele.

Fata Bond e şi ea pe măsură - revenim la tiparul în care relele sunt mult mai frumoase decât cele bune. Caterina Murino e strălucitoare în rolul ei minuscul, în schimb Eva Green e urâtă orice i-ai face şi orice ai pune pe ea. Ca să nu mai zicem că, la capitolul clasă, nici pe ea n-o ajută scenariul. În mica demonstraţie de “citire a personajului” pe care i-o face lui Bond în tren, deduce ea că el e educat la Oxford, deşi, cum spuneam, omul are un accent de docher, şi confundă ceasul pe care îl poartă (un Omega, evident) cu un Rolex!! Aha….

De vândut, ce să vândă bieţii de ei? Heineken s-a alăturat sponsorilor fără să mai fie prezent în film, dar făcând un spot cam nesărat cu Eva Green. Craig e prezent în toate machetele pentru Omega şi tot dă prost, deşi fotografia lui e cât se poate de întunecată şi a ceasului cât se poate de vibrantă. Înainte să merg la film, am citit cronica din Time International, care era ilustrată cu poza lui Craig în costum de baie. Pe pagina din dreapta, era (cred că într-adins plasată) o machetă la Nespresso, cu George Clooney. Am avut dificultăţi serioase să mă concentrez şi să parcurg până la final cronica de film. Prin comparaţie cu Clooney, Craig mă scotea deja din sărite.

Filmul beneficiază, totuşi, de scenariul lui Paul Haggis, de prezenţa lui Sebastien, părintele parkour-ului, de filmări deştepte şi unele scene de acţiune cinstite, departe departe de baletul şi de scânteile efectelor speciale din celelalte filme cu Brosnan. De altfel, în viaţa lui de zi cu zi, Brosnan a reuşit să-şi rupă un picior în cadă, era puţin probabil că ar fi putut face faţă unor cascadorii serioase. Nu sunt, în continuare, de acord cu scena în care Craig face praf un Aston Martin nou ca să n-o omoare pe Green, cred că e o scenă de o violenţă extremă şi nejustificată la adresa… maşinilor. Mi s-a părut de asemenea ciudat că trebuie să dau search pe Google ca să văd cine interpretează piesa de început - eram obişnuită cu Duran Duran, A-ha, Sheryl Crow, Tina Turner, Garbage, Madonna, dar e adevărat că, după Madonna, e cam dificil să mai găseşti pe cineva - poate doar Robbie Williams. Sacrilegiu şi în domeniul preferinţelor alcoolice ale domnului Bond - nu cere ce trebuie în prima scenă, în a doua concoctează un cocktail care arată foarte clar că îi pasă ce bea, când e întrebat, în fine, shaken or stirred, zice că-l doare-n cot, iar ca să se dreagă dă pe gât un whiskey mare şi atât. A, să nu uit, şampania pe care o comandă rămâne Bollinger, dar i-o lasă toată Caterinei Murino…

Deci Craig se porneşte, meşteşugăreşte, să spargă toate tiparele care au făcut din Bond Bond. Rezultatul e un film bunicel, dar nu cine ştie ce - nu acum, când împarte sălile de cinema cu The Departed al lui Scorsese în nici un caz!!! E o rupere de ritm bine venită de la auto-parodiile din ultimele filme, dar e, în cel mai bun caz, an acquired taste şi nu o revelaţie la prima vedere.

Mergeţi să-l vedeţi fără să aşteptaţi prea mult de la el şi spuneţi-ne şi nouă cum vi s-a părut. Şi mai ales, dacă l-aţi văzut pe Richard Branson….