Pentru cine se gândeşte să citească rândurile de mai jos în speranţa că va găsi un răspuns, îmi cer scuze în avans, n-am. De fapt, nici eu nu înţeleg curentul de opinie creat în rândul jurnaliştilor. După două-trei întâlniri cu nişte amici din presă, care toţi se arătau interesaţi de domeniul relaţiilor publice, am încercat să îmi amintesc cum se vedea lumea PR-ului din perspectiva ziaristului.Să revenim, însă, la interesul de-a dreptul neobişnuit al jurnaliştilor pentru PR. O explicaţie poate fi aceea că suntem priviţi printr-un soi de geam deformat. Din redacţii se vede că „acum eşti mult mai relaxată decât la ziar/revistă” cu variaţia „oricum nu mai munceşti la fel de mult ca atunci când erai în presă”. Şi poate că şi mediul în care ne vedem cu jurnaliştii (fie la mese rotunde organizate la câte un hotel de 4-5 stele, fie la o cafenea) lasă impresia că ne „învârtim” într-o lume în care cuvântul de ordine este banul.
Lucrurile sunt însă puţin diferite. Un articol trăieşte, ca şi ziarul, o zi. O ştire atât cât este transmisă. Iar de cele mai multe ori responsabilitatea celui care a scris-o se încheie aici. Toţi jurnaliştii care îşi doresc să fie în PR trebuie să ia în calcul câteva date zic eu importante. Eu, de exemplu, nu citeam mai mult de o dată textul pe care îl scriam înainte să îl dau responsabilului de număr. Acum, în schimb, deschid de mai mult de patru-cinci ori un document înainte să îl trimit presei, citesc de tot atâtea ori orice mail cu detalii, explicaţii pe care le trimit pe câte un subiect. De ce? Pentru că responsabilitatea este cu mult mai mare. Durata de viaţă a unui comunicat, a unei declaraţii oficiale este, practic, nelimitată. Oricând poate veni un jurnalist să ne amintească declaraţiile pe care clientul nostru le-a făcut acum câţiva ani.
Înainte să ne gândim la relaxarea care ne cuprinde în PR, e bine de ştiut că tot ceea ce spui din perspectiva de reprezentant al unei companii „poate şi va fi folosit împotriva ta”. Ziua de lucru nu se mai încheie când pleacă publicaţia în tipografie şi nici nu începe după 10 sau, în unele cazuri, cu câteva minute înainte să îşi facă apariţia redactorul şef. S-ar putea sa aflaţi multe lucruri şi să vă mănânce degetele să le scrieţi, dar să nu puteţi… S-ar putea, de asemenea să descoperiţi că în unele cazuri, decizia de a nu scrie nimic, de a aştepta şi a evalua lucrurile din perspectiva impactului lor, e decizia bună.
Dacă vă simţiţi suficient de stăpâni pe voi încât să învăţaţi în câteva luni o industrie întreagă (pentru că s-ar putea să vă prindă jurnaliştii pe picior greşit în cazul în care nu aveţi habar de ce se întâmplă în domeniul din care e clientul vostru), să fiţi de zeci de ori mai atenţi/responsabili cu declaraţiile, atunci da, veniţi în PR. Cântăriţi întâi corect lucrurile şi apoi încercaţi să vă schimbaţi meseria. Care meserie este, de altfel, extrem de frumoasă.
