N-am mai scris niciodată un review de film. De fapt, nici nu prea sunt de acord cu cititul review-urilor înainte de a vedea un film cu ochii tăi. O dată pentru că, deseori, dezvăluie prea mult din acţiunea filmului. Şi apoi pentru că reprezintă de fapt interpretări personale care îţi creează de cele mai multe ori aşteptări false, rezultatul final fiind unul dezamăgitor. Este exact ca atunci când te duci să vezi un film după ce ai citit cartea. Ţi-ai fi imaginat altfel personajul principal, decorurile, scena x etc.Am pornit la drum cu prejudecăţi. Nu sunt o mare fană a genului SF, detest filmele moralizatoare - sau voit moralizatoare – iar actorul principal, Clive Owen, nu se număra printre preferaţii mei. Voiam însă să văd prestaţia Oanei Pellea, pe care o consider o actriţă de mare clasă, şi despre care eram sigură că a făcut un rol minunat. Lucru asupra căruia nu m-am înşelat.
M-am înşelat însă în multe alte privinţe.
În primul rând, Children of Men nu este un film SF. N-o să vedeţi nici cine ştie de invenţii tehnologice, nici creaturi ciudate, nici maşini zburătoare şi nici măcar linguriţe îndoite cu puterea gândului sau alte minuni paranormale. Nu. Filmul este cât se poate de realist, iar acţiunea, plasată în anul 2027, nu prezintă o lume foarte departe de cea în care trăim. Este doar o lume în care s-au instaurat haosul, mizeria, micimea şi trădarea pentru că oamenii nu mai pot procrea. Deloc diferită – îmi imaginez – de orice părticică din lumea de azi sau de ieri care trăieşte vremuri de război.
Scenele sunt atât de realiste, iar acţiunea atât de incitantă, încât stai cu sufletul la gură aproape întreg filmul. Naşterea, gloanţele, sângele, rănile, răutatea, cruzimea, toate sunt foarte veridice, te fac să te simţi parte din film şi să trăieşti intens fiecare moment. Nimic nu este nelalocul lui, nimic nu ţipă în Children of Men. Deşi dur, adeseori brutal, filmul nu oripilează. Totul curge logic, fără să fie sec pentru vreo clipă. Iar vizualul se împleteşte atât de bine cu sunetul încât la unele scene încremeneşti, în timp ce la altele sari din scaun.
Clive Owen face un rol excepţional, fără a se înscrie în tiparul clasic de erou. De fapt, cu toată violenţa acestui film, personajul său – Theo – nu ţine niciodată în mână vreo armă. Iar scena în care încearcă să pornească maşina împingând-o la vale, pentru a fugi din safe-house, rămâne absolut memorabilă. La fel de memorabilă este şi interpretarea Oanei Pellea care, prin replicile savuroase în limba română reuşeşte să stârnească râsul chiar şi în momentele cele mai dramatice. Sir Michael Caine interpretează fără cusur un rol care parcă îi vine mănuşă – acela al unui hippiot bătrân şi înţelept care, deşi poate mai conştient de venirea sfârşitului decât toate celelalte personaje, are un umor molipsitor. Este un personaj pe care nu poţi să nu îl îndrăgeşti, fie că ţi-a plăcut sau nu filmul.
Atenţia la detaliu este ceea ce m-a impresionat cel mai mult în Children of Men. Nu mă refer aici la efecte speciale, la costume sau la montajul cadrelor. Ci la întreg modul în care a fost gândit scenariul. Spre exemplu, dacă stai să îţi imaginezi o lume în care speranţa de a avea vreodată copii a murit de mult, îţi dai seama că, într-adevăr, oamenii ar căuta la tot pasul substitute, pentru că ar resimţi acut nevoia de a-şi manifesta grija, atenţia, afecţiunea. Iar aceste substitute sunt animalele – şi este de apreciat modul subtil în care filmul prezintă acest fapt. Nu îţi sare în ochi, nu sesizezi din prima, dar puţine sunt scenele în care nu vezi – sau nu auzi măcar - vreun căţel sau vreo pisică.
Una peste alta, ca să nu vă plictisesc şi nici să vă povestesc prea mult, mie mi s-a părut un film minunat, pe care l-aş mai vedea time and time again. Şi sunt convinsă că este genul de film care m-ar pune de fiecare dată pe gânduri. Dacă l-aţi văzut, sau când o sa-l vedeţi, aştept cu mare curiozitate şi părerile voastre despre acest film.
