300

Înainte să vă spun, însă, care sunt punctele bune şi cele mai puţin bune ale filmului, cel puţin în ceea ce mă priveşte, am să vă povestesc ce mi s-a întâmplat la cinematograf, când am fost să-l văd. Am insistat să-l văd în avanpremieră, toată lumea voia să-l vadă în avanpremieră, aşa că porţile sălilor de proiecţie din Plaza deveniseră ele însele, sâmbăta trecută, un fel de Hot Gates. În fine… în spatele meu, în sală, oameni care sunau a fi din publicitate. Care învăţaseră deja succesiunea reclamelor şi trailerelor de la începutul filmului şi comentau. Printre reclame, evident, cea de promovare a programului Orange Wednesday - două idei geniale într-una singură: programul în sine şi reclama pentru program. Oricine a trecut prin cinematografe în ultimul an o ştie “it’s every Wednesday, like clockwork, and we’re Orange… you know what this tells me: Orange Wednesdays!”. Am înţepenit când am auzit comentariul celor din spatele meu “să mor dacă am înţeles vreodată reclama asta!”. Ok, să zicem că nu te născuseşi pe vremea când a apărut filmul lui Kubrik, dar chiar în săptămâna aia România juca împotriva Olandei - nu ţi-ai pus niciodată problema de ce le zice lumea “Portocala mecanică”??

Aşa că m-am abţinut să scriu un review la film înainte să am toate datele la dispoziţie, ca să nu păţesc ca băiatul din paragraful de mai sus şi să spun prostii. Prea multe. Dar acum pot spune că am fost entuziasmată să aflu că e un film făcut într-un hangar, filmat într-o lună şi ceva, cu o singură scenă exterioară, cu actori pe care nimeni nu-i ştia, al unui regizor de care nimeni nu auzise. Toate astea m-au făcut să mă duc glonţ pe imdb şi You Tube şi să văd tot ce puteam vedea în legătură cu filmul. Printre primele comentarii se aflau, evident, cele legate de portetizarea persanilor ca nişte mutanţi confuzi sexual care voiau să cucerească lumea prin simpla superioritate numerică. Dar a încadra 300 în categoria film istoric e o aberaţie! Şi, în plus, toată povestea cu portetizarea grecilor şi a persanilor nu e vina lui Snyder, ci, dacă ţineţi neapărat, a lui Frank Miller - şi nici măcar a lui, ci a generaţiilor trecute ale Hollywood-ului din vremea primei tinereţi a “peplum movies” şi nici măcar a lor ci…. Dar aic nu suntem paranoici şi nici lipsiţi de simţul umorului, cu atât mai puţin de cel al realităţii.

300 face banii pentru că dovedeşte că un regizor vizionar, care stăpâneşte tehnica de post procesare şi care, mai ales, stăpâneşte muzica, te poate duce unde vrea el, îţi poate aduce ceva nou chiar şi acum, când modul în care judecăm o luptă, orice luptă, se leagă inevitabil de scenele introductive din “Gladiator” sau de bătălia de la Helm’s Deep din “The Two Towers”.

Or 300 demonstrează că luptele pot fi frumoase şi altfel. Că o cantitate oribil de mare de sânge poate deveni tolerabilă dacă o transformi, prin convenţie, în vopsea roşie. Că imaginea unei lăncii care străbate aerul deasupra unui şir de trepte (imagine care îi aparţine exclusiv lui Snyder) îţi poate tăia răsuflarea şi ţi se poate înfige în memoria vizuală fără milă şi fără ezitare. Că o pictură dintr-un şir de picturi într-o bandă desenată bună poate deveni o scenă finală uluitoare într-un tablou de bătălie, care să-ţi amintească şi de fluturii striviţi de ace şi prinşi în insectare, dar şi de tehnica picturală a impresioniştilor. Şi atenţie, aici pe post de fluturi avem nişte războinici…

Ca orice film cu succes la box office, ca orice film de lupte şi pornind de la un subiect pe care, imediat, lumea l-a controversat, e clar că 300 a stârnit şi o serie de comentarii de prost gust. În fond, când îl urmăreşti, poţi să-l vezi în multe feluri, ce alegi din el e fix decizia ta. Dar după părerea mea, este un film despre libertate - despre libertatea de a face ce vrei din orice, nu folosind exclusiv un computer (altfel nu ar fi fost altceva decât un film de desene animate pentru adulţi), ci alegând actori reali care să semene cu realitatea unei benzi desenate, creând peisaje care să se afle la limita dintre pictural şi natural (balanţa înclinând foarte tare spre pictural), învăţând de la predecesorii tăi şi asumându-ţi învăţămintele cu curaj şi, prin toate acestea, mergând mai departe.

Văzând filmul şi aflând despre cele 10 case de post producţie care au lucrat să-l realizeze, era să spun prostii. Era să spun că scena iniţială, şi iniţiatică, a luptei cu lupul, mi s-a părut ratată şi mi s-a părut că afectează întreg bunul mers al filmului pentru că lupul e vizibil 3D şi asta e extrem de deranjant. Dar lupul acela este lupul lui Frank Miller. Întru totul. Aşa că, după ce am înţeles, am tăcut din gură şi mi-am înghiţit comentariul.

Castingul este superb, cu atât mai bun cu cât ne face să descoperim oameni de care nu ştiam. În această privinţă, Snyder are acelaşi har cu Ridley Scott. Ambii stăpânesc muzica foarte bine, Scott ceva mai bine pentru că are mai multă experienţă. Ambii pictează pe ecran - Snyder a luat de la Scott ninsorile şi ploile care ajută atât de mult în compoziţia imaginilor şi estompează cusăturile efectelor speciale. A mai luat din “Gladiator” scenele cu lanuri de grâu şi tonul discuţiilor dintre protagonişti - el şi ea - relaţia publică a regelui Leonidas cu regina Gorgo seamănă foarte bine cu cea dintre Maximus şi Lucilla. Dar Snyder a reuşit să facă un pas înainte, în timp de Scott, cu “Kingdom of Heaven” a făcut un salt înapoi.

Ca om care înţelege muzica, Snyder a folosit bine şi vocile actorilor. Gerrard Butler are o voce fabuloasă (nu se pricepe, totuşi, să cânte, Fantoma de la Operă e o tragedie!!!) şi excelent evidenţiată, inclusiv în trailer. Atâta doar că, în efortul său de a o pune în valoare, Snyder o înregistrează integral în studio şi uită că trecătorile montane au ecou… Un comentariu am şi a propos de Xerxes, irecognoscibilul Rodrigo Santoro, a cărui voce e estompată de un efect metalic care m-a făcut să mă gândesc mai frecvent decât mi-aş fi dorit la semizeii maliţioşi din “Stargate SG1″.

Sunt câteva scene prea lungi (şi aici, trailerul face rău filmului, punctând mult mai bine scena uciderii solilor decât o face filmul însuşi), finalul e prea lung şi multiplicat (mai ţineţi minte comentariul lui Jack Nicholson despre “The Return of the King”? “too many endings, man, too many endings”), dar filmul e foarte bun şi deschide multe căi către a înţelege şi a struni mai bine puterea de calcul pe care o avem la îndemână, ca să creăm ceva nou şi nemaivăzut, sau pur şi simplu să reinterpretăm o fantezie a copilăriei într-o formă nouă, pe care numai secolul în care ne aflăm ne-a adus-o la dispoziţie.