Asta primavara, intr-una dintre primele dezbateri despre criza si despre leadership ale industriei noastre, audienta, formata intr-o pondere poate prea mare din juniori, apostrofa grupul de speakeri pentru ca se limitau sa se refere doar la modele.

Oamenii din sala isi doreau sa stie ce se va intampla cu cei 95%, care priveau criza ca o catastrofa naturala de la care cineva trebuie sa-i salveze, si nu cu cei 5% care alegeau sa nu astepte, ci sa puna mana sa faca ceva.

Unul dintre produsele secundare ale crizei, care ne delecteaza ca romani de vreo 10 luni prin toate buletinele de stiri e molima care-a lovit caprele vecinilor. continuarea aici

Articolul de fata porneste de la mai multe intamplari / remarci amuzante pe care le-am retinut in ultimii ani si care au de-a face cu modul in care lumea vede comunicarea oficiala.

Prima vine de la o conferinta a Olimpiadelor Comunicarii – acolo, un student din sala i-a replicat unui om de PR intern care se vaita de dificultatile implicarii managementului in comunicare interna si externa “daca CEO-ul e asa de slab la comunicare, de ce nu-i luati locul?”.

Cine a ajuns sa conduca pe autorutele din Germania stie ca betia cea mai periculoasa si mai tentanta la volan e betia vitezei. Regulile jocului sunt brutale si eficiente. Ai nevoie – neaparat – de o masina tare, toata lumea merge cu viteze aiuritoare si te impinge sa ajungi si tu intr-un timp minim la destinatie, ca vrei ca nu vrei. Accidentele sunt rare, dar cand se intampla, se intampla si angreneaza multi nevinovati pe seama putinilor sau unicului culpabil.

Pe autoruta am mers si noi – daca nu la propriu – macar in mediul de business in Romania ultimilor ani. Cresteri mari, presiune puternica a participantilor la trafic si o piata care te impingea inainte si te obliga sa-ti turezi motoarele si sa-ti cumperi cele mai tari masini ca sa poti profita.

Sau cateva vorbe despre doua concerte - unul la care nu am fost, si altul la care am fost. Saptamana trecuta, (intr-un show pe care l-am vazut la Londra, anul trecut, deci asupra caruia pot oarecum sa-mi dau cu parerea), Madonna a incercat sa faca 60.000 de romani sa zambeasca. Mission impossible. Noi ne intrebam daca exista romani fericiti asa, retoric, de unde sa gasesti 60.000 si toti in acelasi loc?

I-am reprosat ca a intarziat, desi atunci incep concertele ei. Ca n-a acordat bisuri (nu acorda niciodata, de altfel povestea cu bis-ul e poveste, artistii intrerup spectacolul la trei sferturi si asteapta sa fie rechemati pentru grand finale).

Mi-o fi mie nesuferita Londra din multe puncte de vedere, dar trebuie sa recunosc ca in materie de concerte si teatru nu are egal intre capitalele europene. Nu cred ca mi s-ar fi putut intampla sa-mi planific altundeva o vacanta in jurul unui concert si, pana la momentul concertului sa mai descopar ca mai pot vedea si doua evenimente de teatru, totul in numai cinci zile. Si, evident, sa-mi si pot cumpara bilete din doua click-uri si trei miscari.

Cum ne este foarte greu să pricepem de ce trebuie să primim la evenimentele noastre de presă alte personaje decât jurnaliştii şi n-am înţeles nimic din curiozitatea mistuitoare care o mână pe Nicolina Garici la toate conferinţele şi seminariile, nici n-o lăsăm să intre la evenimentele noastre. Facem asta de ceva vreme. Cred că dintotdeauna. Şi nu părem a fi afectaţi de acest fenomen.

Asta cred că a determinat-o pe Nicolina să treacă la atac şi să ne sune unul dintre clienţi ca să-l informeze vigilent că furăm comunicatele de presă din dosare - exact, comunicatele alea pe care tot noi le printăm şi le punem în dosare in the first place. Şi în general suntem oameni răi şi neinformaţi şi nu ştim că ea acoperă 11 domenii, de la construcţii la sport şi la financiar. Nasol.

Cine nu ştie încă cine este Nicolina Garici, poate citi această Odă pe care Gabi Bârligă a scris-o special pentru ea acum vreo doi ani…

Anul acesta mi-a fost extrem de greu sa gasesc subiecte potrivite pentru examenul de la facultate. De obicei caut subiecte distincte pentru fiecare student si ma uit dupa subiecte de comunicare mai generoase, unele mai dificile, altele mai “light”. Anul acesta aproape ca nu am gasit subiecte “light”. Iar examenul e, totusi, la un curs de Campanii de PR si nu la Crisis Communication.

Pe final de an, am comentat cele petrecute in 2009 intr-un articol in Capital.

Înţelepciunea populară ne învaţă că răceala trece în şapte zile cu medicamente şi într-o săptămână fără. Cum necum, părem să fi asimilat dictonul popular în modul în care tratăm şi criza din acest an. După ce am stabilit că ea nu-şi are originea la noi, ci e un fel de epidemie – ceea ce e corect – am stabilit cumva, cu mioritică resemnare, că nici n-avem ce-i face, drept pentru care, dacă stăm cuminţi şi aşteptăm, ea va trece de la sine. Ceea ce nu mai e corect.

Tin un text de mai multa vreme, dar cum recitindu-l sunt in continuare de acord cu ce am scris, zic ca nu mai e cazul sa-l tin - voila

Dacă sunt autori în lume care vor să reintroducă “publicul” în “relaţiile publice”, eu aş vrea să scot “relaţiile” din ele. De câte ori conversaţiile încep cu “ce relaţii ai în presă” sau “ce prieteni ai în presă” se termină foarte abrupt sau foarte prost dinspre partea mea. Sau şi una şi alta.

Am trimis un material despre 2009/2010 catre iaa.ro si il reiau - multe dintre lucrurile pe care le-am spus anul trecut aici s-au confirmat si raman valabile si pentru 2010. Fiuuu! Parca niciodata n-a fost mai greu sa vezi in zare ca in ianuarie/februarie 2009.

Ianuarie e luna de bilanț și de întrebări recurente - cum a fost anul trecut / cum va fi în anul ce vine. Au fost ani de-a rândul în care, agenții și clienți, porneau cu declarații tonice de ianuarie, în care singura emoție era să nu fii prea conservator în estimarea creșterilor. Toată lumea era bucuroasă de întrebări și de răspunsuri.