Ne-a așteptat un spectacol scurt și intens, în care plotul previzibil era doar pretext pentru două performanțe actoricesti solide. Am iesit din sală fluierând și aplaudându-l pe Matthew Fox nu pentru umerii de Hollywood și pentru amintirea celor șase serii de „Lost”, ci pentru un rol în care mi-a amintit de „Party of five” with a twist.

Am aflat vestea de la Mihaela Pantiş - Qualians îl aduce în România pe Jack Welch, a confirmat, va fi în Bucureşti pe 2 iunie. S-au dat peste cap planurile mele de vacanţă, dar 2 iunie e deja o dată pe care am blocat-o în agendă. Cu admiratori şi detractori, Jack Welch este în continuare cel mai mare CEO al tuturor timpurilor, un om care a înţeles multe lucruri înainte ca ele să se contureze ca şi concepte, care a reuşit să schimbe o organizaţie gata formată din interior, care a demostrat puterea individului când vine vorba de management.

Orice român care se respectă ştie că atunci când vine la Viena în vacanţă, Parndorf, cu al său designer shopping outlet este un must. Tradiţia escalelor la Parndorf este, poate, mai populară decât vizitarea orăşelului de Crăciun dominat de privirile uşor dezgustate ale Mariei Tereza. Înlocuiţi în prima frază cuvântul „român” cu slovac, moldovean, ucrainean, ungur şi realitatea se păstrează. Parndorf, micul sătuc din împrejurimile Vienei a devenit capitala comercială central europeană.

Deşi nu este un mall, ci o adevărată cetate a mărcilor la preţ redus, deşi are o parcare cam de cinci ori mai mare decât cea de la Plaza România, Parndorf era ieri o cetate cucerită, sufocată de-a dreptul de hoardele de cumpărători. Parcările creative, direct pe benzile auto sau încălecate peste rondurile de verdeaţă, acum protejate de straturi de pietricele, mi-au evocat imediat Plaza. Şi nu degeaba. Vajnicii conducători auto care-şi găsiseră popasul pe asemenea locuri intangibile pentru vienezul de bun simţ erau trădaţi de numerele de înmatriculare – B49XXX, BV36 ETC, PH25XZY şi aşa mai departe.

Am asistat azi fără să vreau la o conversaţie între mai mulţi colegi din mediul bancar - subiectele obişnuite: vacanţe, Revelion, românii în străinătate, reclame. Toate bune şi frumoase până când, discutând despre un spot al concurenţei, una dintre femei a mărturisit că nu l-a văzut. “Nu l-am primit pe mail” “Bine, dar a fost o grămadă la televizor” “Da, dar nu ştiţi că ea nu are televizor” “Nu ai televizor?????” “Nu, nu am televizor de opt ani.” “????!!!???!” “Da de ce?” “Aşa am vrut eu” “Şi ce faci seara acasă?” “Păi ce, credeţi că n-am ce face? Citesc, gătesc, mă ocup de ai mei…”

Raluca Zamfir a primit multe comentarii interesante ridicând o problemă pe cât de acută, pe atât de înecată de ipocrizie: cât de valoros e spiritul de echipă de fapt şi cât de multă lume munceşte realmente într-o echipă? Câţi se folosesc de echipă pentru a-şi ascunde grijuliu incompetenţa?

Fiecare dintre noi care a trecut prin companii mai mari are răspunsuri pentru toate cele de mai sus. În răspunsurile astea se regăsesc şi multe dintre motivele care i-au determinat pe mulţi (inclusiv pe mine) să spună, la un moment dat, “cum ar fi să lucrez numai pentru mine şi să plătesc numai pentru greşelile mele?” Când începi să-ţi pui asemenea întrebări, sfârşeşti prin a părăsi organizaţia şi, mai ales în comunicare, prin a te gândi la o afacere proprie.

s-ar fi putut numi reprezentaţia de duminică seara, cu baletul Teatrului Balşoi din Moscova, pentru că “Spărgătorul de nuci” nu era în nici un caz. Din cei 65 de oameni pe care organizatorii s-au mândrit că îi aduc pe scenă (o scenă neîncăpătoare şi sărac decorată), unul singur, Alexandr Volcikov, ne-a amintit că asistăm la un spectacol al Baletului Rus, în rest, vorba Ralucăi, puteai să juri că eşti la o serbare a liceului.

Coregrafia simplistă şi execrabil executată, accidentele de neconceput pentru o trupă de balet cu un nume aşa de mare, nepotrivirea flagrantă între partenerii de dans, haosul care a dominat scena, toate dublate de o coloană sonoră înregistrată şi redată prost, ne-au lăsat stupefiaţi. Respect baletul şi balerinii, mi se pare că sunt nişte oameni cu o voinţă şi o putere de muncă incredibile, că pot crea magie fără cuvinte şi pot emoţiona prin mişcare, dar duminică seară am trecut prin hohote de râs, uimire şi dezamăgire.

Bilanţurile ne-au rezervat întotdeauna surprize, an de an. O dată pentru că e complicat să anticipezi cum evoluezi tu până la 31 decembrie şi a doua oară pentru că e şi mai complicat să anticipezi cum au evoluat ceilalţi. Din fericire, în cazul nostru particular, rapoartele de final de an - mă refer la cele financiare - se opresc la noi pe birou. Nu vreau nici măcar să mă transpun în situaţia celor care au de explicat cuiva din afară care sunt mecanismele economice ale pieţei de PR din România. Să pornim doar de la faptul că în 2006 piaţa era estimată la 30 de milioane de EUR, că toată lumea e de acord că am crescut binişor în 2007, şi totuşi estimările curente - la fel de estimative ca şi cele din 2006 - stabilesc valoarea pieţei la 17 milioane EUR! Cu bătaie lungă spre 22-25 de milioane anul viitor, asta dacă nu scade leul pe final de an şi din 17 milioane numărăm 12 sau dimpotrivă… Cifrele, aşadar, pâinea noastră preferată în media relations, sunt pe cât de inexacte, pe atât de irelevante.

Advertising Age trimitea săptămâna trecută invitaţii de participare la un chestionar cu privire la viitorul presei scrise. Pariul era “va dispărea presa scrisă în mai mult sau mai puţin de 25 de ani?”. Răspunsul corect, după mine, ar fi …”da”

Ca industrie de informare în masă, probabil că presa scrisă va dispărea mai curând. În fond, acum vreo 12 ani, în vizită la Bucureşti, Umberto Eco spunea că va rămâne întotdeauna loc pentru cărţi în viaţa noastră pentru că nu te poţi duce în baie cu un computer după tine. 12 ani mai târziu, poţi. Dar asta nu înseamnă că au dispărut cărţile.

Cu coşmarurile legate de sesiunile din facultate rămâi toată viaţa. Azi m-am trezit nu cu un asemenea coşmar, ci cu un altul, dintr-o poantă răsuflată care, iată, mi s-a potrivit de minune “trezeşte-te mamă că întârzii la examen/ ei şi ce? / păi tu eşti profesorul!!”

Cam aşa m-am trezit şi eu când se crăpa de ziuă, nu pentru că facultatea la care am avut prima serie de examene ar fi fost la capătul lumii, ci pentru că între orele 7 şi 10 dimineaţa nu ştii cât timp îţi poate lua să parcurgi cu maşina trei kilometri în Bucureşti. Am ajuns la timp la Facultatea de Jurnalism, pentru cinci (hai patru şi jumătate) prezentări interesante despre Dacia şi potenţialele sale planuri de CSR. Nu vă aşteptaţi să fac dezvăluiri în avanpremieră pe blog, notele le veţi afla săptămâna asta cu toţii.

Ştiu că am întârziat cu comentariile în urma Olimpiadelor Comunicării, dar şi pentru noi, ca pentru toată lumea, a fost o perioadă foarte aglomerată. Am spus şi anul trecut şi anul acesta că printre olimpici ne căutăm viitorii colegi. Anul trecut am angajat-o pe Ena, anul acesta Olimpiadele ne-au adus trei colegi pe care îi veţi cunoaşte în curând pe blog. Unii au fost pe podium, alţii nu, dar cine ne cunoaşte deja ştie că ne preocupă mai mult valoarea individuală decât rezultatul muncii de echipă.

Experienţa tutoriatului a fost foarte interesantă pentru mine şi a scos la iveală un fapt pe care nu-l remarcasem până acum. În urma brief-urilor, şi la Olimpiade ca şi în viaţa reală, au loc debriefing-uri, întâlniri cu clienţii în urma cărora cerinţele iniţiale se pot modifica, pot evolua etc etc. Ca juriu, noi vedem in continuare brief-urile iniţiale şi putem tinde să judecăm în continuare raportat la ele.