Am avut mari emoţii pentru ziua de astăzi pentru că, de câţiva ani de zile, de când am pus mâna prima dată pe o carte a lui Jack Welch, Straight from the Gut, Jack mi-a devenit un model de business, un Moş Crăciun la care să te întorci când eşti într-o zi proastă, sigură că găseşti un sfat iluminator în sacul său.

Problema cu Moş Crăciun, însă, este că rareori se dovedeşte că ar exista în lumea reală. Culegând de-a lungul timpului impresii de pe urma vizitelor multor oameni de business, de marketing, de management, de strategie cu patalama de guru, colecţia de Moş Crăciuni s-a cam topit, opiniile generale fiind că oamenii sunt obosiţi, şablonarzi, indiferenţi la publicul din sală şi la oraşul în care au poposit pentru două ceasuri de prelegeri.

Am fost în weekend la Istanbul, găsind cu surprindere în Turcia, în miez de iulie, un oraş ceva mai răcoros decât Bucureştiul. Am plecat fără un ghid serios la noi, ceea ce s-a dovedit a fi o mare problemă! Dar cum în Istanbul turiştii sunt solidari, fiind loviţi cu toţii de dificultăţile create de limbă şi de orientare în spaţiu, am primit imediat instrucţiuni de la un olandez amabil unde să mergem pentru ghiduri turistice ca lumea - mai exact DK.

Librăria respectivă, The Bookshop, pe Sultanahmet, avea, într-adevăr, tot ce-ţi puteai dori în materie de cărţi de limbă engleză despre Turcia. În stilul tradiţional turcesc, vânzătorul/patron, tânăr, îţi punea în punga cu cumpărături şi un articol apărut despre ei în Turkish Business Daily (valorificând nişte eforturi de PR) şi îţi mai recomanda şi alte cărţi minunate despre viaţa şi lumea din Istanbul.

La numai câteva zile de la premieră, The Dark Knight a ajuns cel mai bine cotat film al tuturor timpurilor pe imdb.com, cu peste 130.000 de voturi şi, evident, toată lumea vorbeşte despre Oscarul postum pe care filmul ar trebui să i-l aducă lui Heath Ledger.

Nu sunt un fan al benzilor desenate, iar primele filme cu Batman mi s-au părut nişte prostii monumentale, în care actori mult prea buni erau prinşi în nişte roluri 2D, cu care aveau prea puţin a face. În ultimii ani, însă, modul în care regizorii privesc benzile desenate şi le dau viaţă a început să fie unul dintre cele mai interesante exerciţii de creativitate cinematografică - de la Constantine la Sin City sau la 300, benzile desenate au încetat să fie, pentru mine cel puţin, nişte forme preistorice de pierdere de vreme pentru adolescenţi necopţi.

In ultimele zile m-au uimit din cale-afara doua stiri - una vorbea despre ajutorarea sinistratilor si despre gestul unui fotbalist celebru care adunase prin intermediul fundatiei sale 5000 EUR ca sa ajute oamenii in nevoie. Gestul in sine e laudabil, de oriunde ar veni si oricat de mare sau de mica ar fi suma. Problema era ca stirea cu donatia de 5000 de EURO a fotbalistului facea prima pagina si ingropa, de-a dreptul, vestea ca un alt eveniment de strangere de fonduri adunase aproape o jumatate de milion de euro, pentru aceiasi sinistrati. Stiam, candva, ca inclusiv sumele conteaza si mi se parea, cumva, logic ca un gest care ar putea ajuta mult mai multi oameni, cu mult mai multi bani (de 100 de ori mai multi!), sa aiba intaietate pe agenda presei… Nope!

Se discută mult în ultima vreme despre advertoriale pe bloguri, recenzii plătite etc etc. Ar trebui să ne aflăm în gaşca celor care încurajează asemenea iniţiative pentru că, nu-i aşa, asta e calea ca PR-ul să intre în blogosferă, uşor şi controlabil, ca în visul oricărui marketer. Nu suntem în gaşca asta.

Motivul pentru care ne plac blogurile şi pentru care am pus şi noi un pas în blogosferă acum doi ani este autenticitatea lor. Pe blog poţi să spui ce crezi, fără atâtea îngrădiri, altfel decât ai face-o într-un alt tip de publicaţie. Ne plac blogurile asumate şi credibile, în care oamenii povestesc experienţele lor directe cu cărţi, filme, produse, slujbe, oameni, situaţii etc.

Postul Andei de acum câteva zile aducea pe Internet o discuţie pe care o tot purtam în agenţie şi care, după venirea lui Paul Holmes, s-a continuat cu şi mai multă intensitate. În discursul său de la Bucureşti, Paul deplângea faptul că PR-ul este, în continuare, măsurat după numărul de clipping-uri generate, când adevărata sa valoare este sfatul bun, referitor nu numai la ce trebuie să spună o companie despre ea însăşi, dar mai ales la ce trebuie să facă. Spunea, de asemenea, că dacă este ceva ce trebuie apreciat în mod special la un consultant de PR, este curajul.

Am ajuns şi noi la această concluzie acum ceva vreme şi o păstrăm în continuare deşi, câteodată, ea vine împotriva intereselor de business. Esenţa activităţii consultantului, e minunat sintetizată de o expresie pe care americanii o folosesc curent şi care ne-ar fi cel mai drag slogan “Telling truth to power”. Într-un cuvânt - curaj.

De mai bine de zece ani sunt asaltată de telefoane de la agenţii de vânzări ai companiilor de asigurări de viaţă. De mai bine de zece ani am răspuns, la fel ca djin-ul din sticlă, în toate felurile la aceste telefoane, sperând că, doar doar, voi scăpa de pisălogeala lor nesuferită. Am fost amabilă, am fost politicoasă, am fost amuzată, am fost enervată, am fost indiferentă, am fost agresivă, am fost plictisită.

Am fost hărţuită pe telefonul mobil de nenumărate ori, de cele mai multe - ca un făcut - când eram în străinătate şi pe vremea când un apel pe roaming chiar costa. Am ascultat sau am retezat tot felul de texte, am rugat şi implorat, de câte ori am avut ocazia, companiile de asigurări să-şi schimbe acest obicei şi să renunţe să mă mai hăituiască atunci când e clar - sper - în toate rapoartele de feedback că NU MĂ INTERESEAZĂĂĂĂĂ!

În ultimele săptămâni, am văzut nume grele ale industriei de PR în Bucureşti şi le-am urmărit ulterior şi declaraţiile de presă. Experienţa noastră cu Paul Holmes ştiţi deja care e, am fost însă uimiţi să citim interviul pe care l-a dat în Capital, şi pe care îl găsiţi integral aici, următoarea declaraţie - “Şi ceea ce vrea managementul de la agenţia de PR nu ar trebui să fie acoperire media, ci ceva mult mai tangibil: creşterea vânzărilor, creşterea loialităţii clienţilor, schimbarea unor atitudini, toate acestea sunt aşteptări legitime.”

Sunt de acord că acoperirea media nu e singurul criteriu de succes al unei campanii de PR, dar să vorbim despre creşterea vânzărilor ca obiectiv de PR mi se pare cu totul deplasat. Acum câteva decenii colegii noştri din advertising găsiseră o mantra pentru marketing manageri, când creşterea vânzărilor era pusă în sarcina agenţiilor de publicitate - “marketing sells, advertising tells”.

Quantum of Solace e primul film cu James Bond la care ma duc fara curiozitatea omului care a lucrat in publicitate. A fost destul de clar din Casino Royale ca in viziunea duo-ului Haggis Craig, James Bond isi abandoneaza cariera din vanzari si revine la core business - la meseria de agent secret.

Din tot noianul de branduri care asezonau vechile filme si completau veniturile cand scirtiiau vanzarile de bilete, putine au mai ramas pe generic - Ford cu toata gama, de la ka la Aston Martin, Sony Ericsson - telefoane cu camere foto cu performante usor suprarealiste, Coca Cola cu o campanie de sustinere dar absenta in film si, posibil, Brioni. Costumele lui Bond sunt in continuare magnifice, acum si cravatele!

Nu ştiu când am făcut cunoştinţă cu muzica lui Jean Michel Jarre. Având piese electronice fără “vorbe”, era printre puţinii artişti occidentali care puteau intra pe playlist-urile radiourilor publice româneşti de dinainte de 1989. Data “oficială” la care a început pentru mine aşteptarea întâlnirii de aseară este 1986, anul în care am văzut pe VHS înregistrarea concertului său de la Houston.

Pentru un om obişnuit să adune audienţe de ordinul milioanelor, în spaţii deschise, decizia de a face asemenea nano-concerte, cum a fost cel de la Polivalentă e ciudată. E şi o ocazie unică, probabil, de a-l vedea pe Jarre up close. Când faci parte dintr-o mulţime de 1, 2, sau 3,5 milioane de oameni e greu de spus dacă mai vii pentru concert sau pentru atmosfera din jurul concertului… Aseară, Jarre a fost mai mult decât apropiat cu publicul. Cum i-am răspuns noi, e altă poveste.