Nu voi vorbi aici despre filmul lui Cameron, ci despre etica in online. Despre cum intelegem si cum vom intelege de acum incolo sa ne folosim de o lume a democratiei absolute, in care puterea e a fiecarui individ ascuns in spatele avatarului sau, si in care povestea aia cu libertatea mea care nu trebuie sa ingradeasca libertatea ta e… poveste.

Si n-o sa vorbesc teorie, ci o sa dau doar doua exemple pe care, poate, ma ajutati sa le luminez cumva. Tocmai pentru ca pretuiesc libertatea de expresie si mi-as dori ca Internetul sa ramana in afara oricaror reglementari, ma intreb ce-am putea face cand lucrurile o iau rau razna si cand oameni fara vina, vorbind deschis in numele companiilor lor, asa cum ii sfatuim noi mereu, patesc urmatoarele:

Dupa scandalurile de demult cu Wal-mart si altele asemenea, cel mai recent fiind cel legat de brandul de imbracaminte Ann Taylor, FTC s-a gandit in Statele Unite sa incerce imposibilul: reglementarea relatiilor dintre companii si bloggeri. Am discutat despre asta cu niste specialisti americani - de la bloggeri la membri WOMMA - saptamana trecuta, iar azi am dat peste un blog - benign pentru noi romanii, de recenzii de carti - care avea la loc vizibil precizari despre modul in care respecta reglementarile FTC. Deci imposibilul se poate!
Pe scurt, e vorba din nou despre masuri de bun simt, dar, asa cum spunea Brian Solis si probabil si altii inaintea lui, common sense is not so common. Companiilor si bloggerilor li se cere sa dezvaluie cititorilor orice beneficii materiale care stau in spatele unor posturi favorabile, nefavorabile sau neutre, de ce… gen or fi ele!

Johnson & Johnson a dat fata cu criza din nou, dupa 25 si mai bine de ani. De data asta, nu mai sunt textbook, ci dimpotriva, dupa cum se vede aici. Ce s-a schimbat in companie in toti acesti ani? Oamenii…

Scenariul de la “Pirates of the Caribbean 4″ a fost uitat intr-o cafenea din Londra. L-a gasit un londonez, cititor “The Sun”. Cum sunt toti. L-a trimis la “The Sun”. Nimic surprinzator pana aici. Dar “The Sun” a returnat scenariul la Walt Disney fara sa-l publice in foileton!!! Nu pot sa nu ma intreb oare ale noastre tabloide cum ar fi procedat? Sau cat o fi platit Disney pentru indiscretia sa si discretia celor de la “The Sun”?

LE - acum că am văzut filmul, am înțeles și motivul - scenariul e atât de prost, încât nu merita osteneala...

Desi am terminat scoala cu diploma de jurnalist, cariera mea de jurnalist a fost ici si colo, in episoade de cate 4-6 ore. Asta pentru ca am cerut, periodic, permisiunea publicatiilor sa-mi petrec ore si la birou, in redactii, alaturi de cei cu care oricum lucram la fel de mult pe mail sau prin salile de conferinte. Am vizitat asa, de-a lungul timpului, mai multe echipe si am putut trai macar o parte din viata de jurnalist. Cea de birou.

… asa cum ma intreba o prietena pe FaceBook, dar multumesc inca o data echipei Biz pentru o zi superba. Cred ca, lasand oboseala la o parte, si pentru ei au fost 48 de ore frumoase, au fost multi cei care au trecut prin “redactie” sau pe pagina lor de FB sa-i felicite si cred ca, timp de doua zile, au fost cea mai bucuroasa si mai tonica echipa de presa.

Pentru mine, invatatura cea mai stranie a fost ca mi-e extrem de greu sa iau un interviu unui om pe care il cunosc bine. Alta e ca, in presa, intr-o singura zi, vezi cu mult mai multi oameni decat vezi intr-o zi de lucru de agentie. Si asta nu cred ca avea neaparat de-a face cu faptul ca eram in mall si venea lumea la sale-uri.

Multumesc, de asemenea, pentru poza asta cu Denisa. Pentru mine, e Priceless.

Am citit in ultimii ani o multime de carti istorice - nu, nu romane, ci din acea categorie non-fiction care la noi este extrem de putin dezvoltata. Carti despre istoria Frantei, a Marii Britanii, personaje fascinante din istoria artei, in fine. De la un punct, un lucru a inceput sa-mi atraga atentia pe ultima coperta a tuturor acestor carti - autorii aveau in spate, invariabil, cariere de 15 ani la Guardian, 12 ani la The Independent, 10 ani la Time si asa mai departe. Toti fusesera, o perioada consistenta de timp, jurnalisti, fapt care explica perfect si usurinta in redactare si exercitiul de colectare a faptelor. Cei care nu erau jurnalisti, erau profesori universitari de istorie, istorie a artei, pasionati in mod special de un stil, o epoca, un erou, un pictor.

Simina Mistreanu a scris un articol pe aceasta tema aici. Intrebarile pe care mi le-a adresat si raspunsurile mele le gasiti pe larg mai jos.

1. Pentru ce clienti ati realizat pana acum campanii sau componente de social media?
Am avut proiecte de social media pentru clientii din zona de IT si financiar/bancara.

In ultimele zile, chiar daca de obicei eviti stirile sangeroase de la televizor sau pasezi pagina intai a ziarelor care iti anunta colapsul/catastrofa/pericolul iminent al zilei, tot ai citit, ai auzit, ai vazut cate ceva despre tragedia de la Giulesti, tot te-a atins in vreun fel si ti-a rascolit amintiri, experiente proprii sau ale celor din jurul tau. Nu vreau sa trec aici in revista istoriile de groaza pe care le stiu, a propos de medicii din Romania, de cum e sa fii pacient. Vreau doar sa ma opresc la cateva dintre tacticile de comunicare ce au insotit in ultimele zile acest caz. Si care fac parte din acea zona cenusie a PR-ului ce ne-a atras atatea etichete si embleme de-a lungul timpului.
Cum de le-au gasit protagonistii tragediei tocmai pe astea, ma depaseste…

Nu stiu cum stau lucrurile in ziua de azi, dar pe vremea mea, scoala era tare timpita. Pentru materiile creative, stiti voi desen, muzica, trebuia sa te remarce vreun profesor blazat si obosit, sa-ti descopere harul de la 4 ani si sa-i convinga pe ai tai ca ai putea sa-ti castigi existenta din asa meserie ciudata cum ar fi cea de pictor sau de muzician ca sa se intample ceva artistic in viata ta. Daca nu, nu. Pe la 8-9 ani, cand erai deja mare, puneai cruce oricarei indeletniciri creative si te indreptai voios catre cele doua optiuni ale vietii tale - mate/fizica sau uman.

Ramanea, cumva, in memoria ta pe care rar o accesezi, concluzia foarte clara ca, daca nimeni nu ti-a spus la 4-6 ani ca esti un geniu cel putin la fel de mare ca Mozart sau Leonardo, esti praf la desen si muzica si nu e cazul sa mai insisti. Asta nu insemna ca, daca nu ERAI un geniu la 6 ani, societatea nu-ti permitea, marinimoasa, sa te ratezi/blazezi/descurajezi pana la varsta majoratului sau pana pe la 14 ani cand inca mai aveai sansa sa optezi. Ce sa fie? Mate/fizica sau uman?