Foarte multe se adună în spatele acestui post - amintirea unui curs de teoria comunicării în care am auzit prima dată vorbindu-se despre carte, undeva prin ‘94; prima lectură a cărţii, care n-a durat mai mult de câteva ore şi care mi-a rămas neclintită în memorie nu pentru ea însăşi, ci pentru emoţiile şi senzaţiile fizice pe care ţi le insuflă; amintirea tuturor parfumurilor care m-au cucerit pentru un anotimp sau pentru totdeauna de atunci încolo; amintirea unui drum cu avionul înapoi de la Paris, în timpul căruia, ca să scap de trăncăneala a două precupeţe care se întorceau din China cu paporniţe uriaşe de rafie am citit cartea pentru a doua oară, de data asta în franceză; şi multe altele.

Până azi ştiam destul de puţine despre Rene Lalique, iar numele lui era, în mintea mea, asociat numai cu creaţiile în sticlă, cristal, cu flacoanele de parfum create pentru un alt contemporan celebru, Coty. Primăvara asta, însă, Senatul francez a reunit la Muzeul Luxembourg o colecţie impresionantă de bijuterii semnate Rene Lalique, bijuterii care, conform opiniilor vremii, reinventau arta decorativă în perioada 1890 – 1910. Ele reintroduceau pietrele semipreţioase, cornul şi coralul, alături de pietrele preţioase, în combinaţie cu o tehnică pe care Benvenuto Cellini o cunoştea şi chiar o teoretizase, dar pe care lumea o uitase vreo 350 de ani – tehnica emailului.

În ultima zi, numărul de menţiuni ale numelui Ralucăi Stroescu indicate de o căutare Google a crescut de la 13.000 la 62.000. E subiectul pe care l-am întâlnit şi l-am discutat azi în toate cercurile, subiectul care i-a mişcat pe toţi cei cu care am vorbit. Primul impuls ca om de PR ar fi fost să tac din gură – e un subiect controversat, o criză. La limită, cinic vorbind, aş fi putut privi totul ca pe o oportunitate de business, în fond avem experienţă pe comunicare de criză. Dar înainte să fiu om de PR rămân om – şi ecourile pe care această tragedie mi le trezeşte sunt atât de vii şi de amare că nu pot să mă abţin.

Acum vreo doi ani eram în Franţa şi m-am bucurat enorm văzând la televizor promo-uri şi interviuri cu cast-ul unui nou film, în a cărui distribuţie era şi o româncă - filmul era Je vous trouve tres beau, iar actriţa era Medeea Marinescu. Trecând peste subiect - est europencele se aliniau în faţa unui fermier francez ursuz şi trecut de a doua tinereţe, alfat în căutarea unei… gospodine - filmul avea parte de o promovare consistentă, iar Medeea apărea într-o mulţime de talk-show-uri franţuzeşti, construindu-şi prezenţa cu graţie, pas cu pas şi ajutată cu generozitate de co-star-ul ei, Michel Blanc.

Ieri am lipsit o zi întreagă din agenţie, ceea ce e foarte rar. Am fost curioasă să văd cât mai multe prezentări şi seminarii la PR Forum şi, în plus, traficul din Bucureşti te descurajează să faci naveta între Crowne Plaza şi Cotroceni în mijlocul zilei. Mulţi dintre noi am venit şi am plecat cu aceleaşi prejudecăţi, semn că teoria disonanţei cognitive pe care o menţiona în prezentarea sa reprezentantul Coca-Cola, fără să o numească, funcţionează în continuare. Nu mai funcţionează altele - de genul, orice spunem va influenţa publicul căruia ne adresăm - acum afirmaţiile, cel puţin în rândul publicului inteligent şi formator de opinie, la rândul său, sunt mai mult un fel de invitaţii la cercetare, la analiză. Iar platitudinile ajung la ţintă - în cazul aceluiaşi public - doar că ţinta se numeşte recycle bin.

Azi, revista Capital a lansat cea de-a patra editie a topului celor mai de succes femei din Romania. M-am amuzat cand am primit invitatia la conferinta de presa, chiar am sunat sa verific daca e pe bune, pentru ca a fost pentru prima oara cand am participat la o conferinta de presa ca invitat si nu ca organizator. Unde mai pui ca organizatorii erau jurnalisti de data aceasta… deci chiar pe dos fata de cum stiu eu… in fine

Am ezitat mult până să scriu acest post şi bine am făcut. Am văzut filmul de două ori deja, am tropăit o săptămână întreagă văzând trailerele şi citind review-urile pe internet, am comandat deja coloana sonoră şi aştept să iasă dvd-ul când va ieşi. De ce am ezitat să scriu? Pentru că, aşa cum scria cineva foarte bine în Time, 300 este un film făcut după o bandă desenată, făcută după un film, făcut după o povestire a unei întâmplări istorice. Literalmente. Iar mie îmi lipsea, până în această dimineaţă, un element esenţial în judecarea lui, şi anume banda desenată originală. Pe care am văzut-o în Waterstones şi aşa am priceput.

E vremea închiderilor de an fiscal, urmată de sezonul analizelor lui 2006 şi al clasamentelor după toate criteriile posibile şi imposibile. În PR, mai ales, criteriile posibile sunt atât de multe, încât le includ şi pe cele imposibile şi poate încă alte câteva pe deasupra. E şi asta o dovadă că avem o profesie cu un grad de subiectivism atât de mare şi cu o flexibilitate atât de exagerată şi de mult exploatată, încât pe alocuri ne vine şi nouă greu să ne mai amintim care ne e „măsura talentului”.

Fără să am pretenţia că dau o soluţie general acceptabilă, insist să militez în acest post pentru o măsură pe care pieţele occidentului o practică în mod curent – criteriul „fee billings”. Mai mult decât un post, e un fel de nod la batistă - mă gândesc că, aşa, când mă mai încearcă dubiile, pot să-mi reamintesc mai uşor cum se măsoară performanţele şi creşterile afară şi să calculez mai rapid pe ce picior stau.

Magia tehnologiei ne-a ajutat săptămâna asta să fim parte într-o conversaţie transcontinentală la miez de noapte, cu editori şi analişti cu state vechi la Fortune, Forbes şi Business Week. Mai precis Stephen Koepp, executive editor, Fortune; Paul Maidment, editor Forbes.com şi executive editor of Forbes; Joseph Weber, chief of correspondents, BusinessWeek. A fost o discuţie care ne-a încântat, ne-a enervat, ne-a luminat - impresii veţi mai citi şi de la colegele mele în curând.

În noaptea de Anul Nou, care aici este noaptea de Sf. Silvestru, am aflat de ce e Viena aşa de somnoroasă şi de plină de tabieturi în tot restul anului. Vienezii petrec şi ei Anul Nou în stradă, mai precis pe toate străzile din interiorul inelului central al oraşului. Toate restaurantele sunt deschise, ok, nici o surpriză aici, dar şi toate cafenelele sunt deschise, iar gheretele şi tonetele pregătite de primărie împânzesc inelul ca să nu lase pe nimeni să întâmpine 2007 fără o bere, un covrig, o cană de vin fiert sau un pahar de şampanie. Sau, la limită - aşa cum vedeţi în poză - fără o porţie de tort de ciocolată, în cea mai bună tradiţie imperială. N-am rezistat tentaţiei tortului, pe care abia apucaseră să se răcească straturile de ciocolată şi caramel…

Primăria din Viena s-a ocupat de muzică, multă şi de toate genurile, dar nu s-a ocupat de artificii. Aşa încât ele au debutat o dată cu lăsarea serii şi nu s-au încheiat după ora 12, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci au continuat să asalteze oraşul, din toate direcţiile, derutante şi colorate, până mult în noapte. Dacă petrec Crăciunul în familie, de Sf. Silvestru mulţi dintre vienezi şi cei mai mulţi dintre turişti se regăsesc pe străzi, iar cocktailul lingvistic îţi arată încă o dată că eşti în miezul Europei, cu ungurii, cehii, italienii, slovacii, austriecii alături, toţi amestecând cu curaj berea, şampania, vinul fiert şi punch-ul de fructe de pădure într-o noapte plină de lumini.