Da, știu, e un subiect care a iscat deja controverse în cercul nostru restrâns (și vicios ar spune unii răutăcioși) respectiv presă-bloggeri-PR. Iar noi, oamenii de PR, ne ferim de controverse ca necuratul de tămâie. Sau mă rog, noi, cei care facem PR corporativ, se necesită mențiunea, pentru că în alte secțiuni ale breslei, cum ar fi PR-ul pentru vedete, controversa e pâinea cea de toate zilele. Și cuțitul, on top of it (sic!)

Dar îmi asum de data asta reacțiile dezaprobatoare mai mult sau mai puțin politicoase pentru că, nu-i așa, oricum lumea se simte datoare să comenteze negativ, pentru aprobări există like-ul.

De la evenimentul de vineri seara mi-au ramas în minte multe frânturi din discursuri. Din discutiile nascute în pauze. Din întrebarile si raspunsurile de la finalul fiecarei sesiuni. Din întrebarile mele pentru mine.

Nu obisnuiesc sa twitter-esc - mie îmi e greu sa-mi iau si propriile notite atunci când sunt absorbita de o poveste asa frumoasa precum cele spuse în prima seara a evenimentului minunat orchestrat de Decât o Revista…  si recunosc ca le observam pe colegele mele - un pic invidioasa pe puterea lor de concentrare –cum împartaseau continuu impresii live de la eveniment si reuseau sa fie si conectate la tot ce se întâmpla.

Nu mi-au plăcut niciodată (a se citi mă scot din sărite) tipesele excesiv de drăguţe, care parcă te iubesc de la prima întâlnire, care îţi zâmbesc larg indiferent ce le spui, dar numai dacă eşti cine trebuie - pe sistemul „clientul nostru, stăpânul nostru” - şi care au impresia că te-au câştigat dacă ţi-au făcut o tonă de complimente imediat ce-au dat ochii cu tine. You know the type. Dulci de ţi se-apleacă. Cât de tare e rochia, ce păr frumos, ce super geantă ai şi cât de bine îţi stă machiată aşa! Păi e prima oară când mă vezi, cum ai putea să ştii?? Şi, în plus, parcă era o întâlnire de business… A, păi da, voiam să-ţi mai spun şi că îmi plac atât de mult articolele tale…

Hotarat lucru! Trebuie sa desfasuram neaparat, si cat mai repede, o campanie de comunicare anti-PR si… comunicare! Altfel, riscam ca toate fetele de la „prietena lunii” din revistele pentru barbati sa intre in PR si sa ne faca noua concurenta!!! Pentru ca, nu-i asa, nu-ti trebuie nici macar studii de profil – basca alte calitati - ca sa devii un om de comunicare de succes, dupa cum aflu dintr-un articol recent din presa.

Articolul promoveaza ideea ca poti sa ajungi sa castigi mii de euro in cateva luni, fara sa ai neaparat o specializare, domeniile date drept exemplu fiind, citez (fix in aceasta ordine): „informatica, comunicarea, moda si PR-ul”. M-as intreba de ce intre comunicare si PR se interpune moda, dar mi-e teama sa nu gasesc, Doamne fereste!, vreo legatura…

…sau cum să pui clienţii pe fugă în numai 5 minute!!!

O bună prietenă a mea vrea sa-şi cumpere telefon mobil de la un magazin online. Vede ditai formularul de comandă, îi e lene să-l completeze, mai ales că nu scria nicăieri ce culori disponibile au pe stoc pentru modelul acela, şi se hotărăşte să sune.

N-am mai scris niciodată un review de film. De fapt, nici nu prea sunt de acord cu cititul  review-urilor înainte de a vedea un film cu ochii tăi. O dată pentru că, deseori, dezvăluie prea mult din acţiunea filmului. Şi apoi pentru că reprezintă de fapt interpretări personale care îţi creează de cele mai multe ori aşteptări false, rezultatul final fiind unul dezamăgitor. Este exact ca atunci când te duci să vezi un film după ce ai citit cartea. Ţi-ai fi imaginat altfel personajul principal, decorurile, scena x etc.

Dar Children of Men este un film atât de tulburător, de emoţionant şi de bine făcut, încât nu m-am putut abţine.

Spre deosebire de alte profesii, in care pentru a explica cuiva cu ce te ocupi nu iţi trebuie mai mult decat cateva cuvinte, in PR lucrurile stau cu totul altfel. Pe mine cel puţin, de fiecare data cand ma intreaba cineva cu ce ma ocup, ma incearca o suita intreaga de stari si emoţii, care variaza de la mici semne de nervozitate, la exasperare. Asa… in funcţie de cel care intreaba.Sa luam, spre exemplu, cosmeticiana pe care am vizitat-o zilele trecute. Dupa o privire lunga, de cunoscatoare intr-ale oamenilor, ma intreaba: „Si…, cu ce te ocupi?” Intai ezit, pe fondul nenumaratelor incercari nereusite de a explica in doua vorbe ce-i cu meseria asta… Nici n-apuc sa deschid gura, ca ezitarea mea este gata categorisita. Cu satisfacţia omului care te-a ghicit de fapt din prima, grimasa ei spune clar - „hm, deci casnica”.

Daca asa stau lucrurile, va invat eu, ca s-au gasit altii mai destepti sa-mi arate si mie.Care va sa zica, primesc zilele trecute un telefon de la un prieten care isi luase doua bilete la spectacolul „Un 10 perfect”, oferit de gimnastii romani in cinstea sommetului francofoniei. Auzisem absolut intamplator despre spectacol, si mi se parea interesanta ideea, dar nu-i dadusem prea multa atentie.

Era abia trecut de sase jumate dupa-masa cand m-a sunat tipul si m-a intrebat, stiindu-ma amatoare de astfel de evenimente - la o adica, unicat - daca nu vreau sa merg eu in locul lui, ca nu mai poate ajunge. Spectacolul era la opt. Biletele mi le lasase la ai mei. N-am stat pe ganduri, si, incantata, am tras haina pe mine si-am fugit de la serviciu spre casa, sa ma schimb, ca doar nu se cadea sa ma prezint asa la spectacol.

Deşi m-a bătut gândul să scriu un post despre „un client de coşmar”, numai aşa, să mai vadă jurnaliştii cum e uneori şi de partea asta a baricadei :), am zis că totuşi e bine să gândim pozitiv şi să facem un portret robot al clientului ideal.

Şi chiar dacă uneori ne vine să încadrăm subiectul la categoria „Vrabia mălai visează” :-P , să ştiţi că suntem totuşi norocoşi din punctul ăsta de vedere, şi vă asigurăm că astfel de clienţi chiar există! Vorbim din proprie experienţă… :)