Dacă mai căutaţi diferenţe între blogger-ii de business şi cei individuali, iată încă una: abia azi am un pic de răgaz să scriu despre eveniment, deşi în lumea blogurilor impresiile sunt aşternute pe ecran inclusiv pe măsură ce se trăiesc (adică live pentru Alex). Asta nu înseamnă că sunt mai leneşă, dar înseamnă că blogging-ul este o activitate complementară… activităţii principale ;) .

Evenimentul în sine mi-a confirmat o parte din observaţiile pe care le-am notat şi în prezentare safer-blogging.pdf - mulţi bloggeri sunt jurnalişti, m-am bucurat să apuc să discut despre lume şi viaţă cu MC Cristi, Victor, Alex, Iulian, Claudiu şi în cadru organizat şi mai ales în afara lui.

Deşi e ora cinci dimineaţa şi aţi putea cu uşurinţă să atribuiţi efuziunea de mai sus lipsei de somn, ei bine nu asta e cauza. Adusă de un zbor inuman pe aeroport la cinci fără ceva, am profitat de beneficiile cardurilor Gold şi am intrat în business lounge - sala de aşteptare clasa I pentru pasagerii care călătoresc în scop de afaceri. Acolo, buletine de ştiri TV pentru oamenii de afaceri. Se vorbea româneşte, se prezentau ştiri “economice”, dar într-un mod care m-a făcut să mă întorc subit în timp, în momentele în care eram chemaţi la liceu de la şapte dimineaţa ca să pregătim programele artistice pentru luna ianuarie. Nu le mai spun mai tinerilor bloggeri ce se întâmpla în luna ianuarie, că nu vreau să-i traumatizez.

Am văzut filmul săptămâna trecută în avanpremieră, mi-a plăcut maxim, deşi pe alocuri mi s-au strepezit dinţii la scenele cu colonia de animăluţe. Nu am timp acum să postez de ce şi cum mi-a plăcut filmul şi nu vreau să… fac un rasol… dar ţin să precizez că, aşa cum sugerează titlul filmului (RAT), “şoarecele” Remy este de fapt un şobolan!!!!

Printre mesajele moralizatoare ale filmului (căci nu există film de desene animate fără mesaje moralizatoare), cel mai puternic este acela că talentul poate veni de oriunde şi că trebuie să laşi baltă prejudecăţile şi să judeci individul, indiferent de provenienţa lui.

Şi mă rog ce mare chestie ar fi asta ca titlu? m-aţi putea întreba pe bună dreptate. Toate interviurile sunt realizate de jurnalişti, ergo, interviurile sunt cu jurnalişti, cu cine altcineva ar putea fi? Interviurile noastre cu jurnalişti, însă, pe care vom începe să le postăm în curând, într-o categorie separată pe blog, sunt altfel de interviuri. Sunt interviuri în care ei sunt cei care răspund la întrebări, şi nu cei care le pun. Ideea acestui şir de discuţii ne-a venit în urma plângerilor, comentariilor (justificate) şi laudelor (rare) pe care le primim la adresa profesiei noastre şi a modului în care ea e reprezentată la noi în ţară.

Vă voi spune o poveste - inspirată dintr-un fapt real ;) - care mi se pare foarte relevanta şi demnă de împărtăşit pentru că ilustrează mai multe principii la care ţin: 1. omul sfinţeşte locul; 2. prea multe proceduri te împiedică să lucrezi eficient; şi 3. nu judeca după prima impresie - prima impresie e mai mult o prejudecată decât o impresie.

Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Am un card business de la banca ABC (nu spun care, că sunt om de PR şi dacă vă spun cine ştie cum interpretaţi!), care are nişte bancomate normale şi deştepte. Ele îţi dau cardul imediat după efectuarea fiecărei tranzacţii şi înainte de eliberarea chitanţei.

Începem seria de interviuri cu jurnalişti - luaţi-le aşa cum le-am luat şi noi - ca pe nişte surse de învăţăminte. Şi scuze pentru lungimea posturilor, dar am preferat să nu le edităm în nici un fel. Pentru mai multe detalii despre ideea din spatele acestei secţiuni de pe blog-ul nostru (Turning the tables) vă invit să citiţi postul Interviuri cu jurnalişti.

1. Care sunt informaţiile de care ai nevoie de la o agenţie de PR sau de la un departament de PR al unei companii?
Informaţii relevante legate de clienţii firmei de PR sau de la biroul de presă al unei companii. Relevante, adică informaţii clare, neechivoce, concrete, care să poată fi utilizate pentru un material de presă, care, evident, trebuie să fie clar, neechivoc, concret. Pentru asta, este nevoie însă, în primul rând, ca întrebările să fie clare, neechivoce, concrete, pentru că altfel omul de PR are tndinţa să ofere răspunsuri incomplete, încearcă să ascundă adevărata informaţie legată de client. Exemplu de info relevante: rezultate financiare, tranzacţii, achiziţii, vânzări, proiecte, activitatea curentă.

punct ro. Puteţi citi aici, e un material pe care l-au postat la începutul săptămânii, şi la care am contribuit şi noi. Găsiţi mai jos întrebările lor şi răspunsurile noastre, referitoare la acest subiect.

Care sunt pasii pentru stoparea si rezolvarea unei situatii de criza? Primul lucru pe care trebuie să-l faci într-o criză este să analizezi situaţia, să determini dacă e vorba de o criză sau numai de o situaţie problematică, să vezi cum se poate rezolva şi cine trebuie să o rezolve şi, evident, să stabileşti pe cine poate afecta criza, direct sau indirect.

Nu e nevoie să vă mai spun că publicul cel mai valoros şi cel mai educat din România are şi cel mai puţin timp la dispoziţie. În încercările noastre de a găsi nişte modalităţi de evaluare a muncii noastre mai apropiate de realitate decât de statistici şi formule, am ajuns la concluzia că mulţi dintre oamenii de top pe care îi vizăm cu toţii în industria de comunicare consumă presa gata “procesată” - prin intermediul monitorizărilor şi al buletinelor trimise fie de agenţiile de PR, fie de companiile de monitorizare.

Sunt cititori pe care cifrele de tiraj nu îi pot “vedea”, dar pentru care nici cifrele de audienţă nu sunt tocmai relevante. Ei nu citesc o duzină de publicaţii zilnic, ci o selecţie de materiale, care le vizează strict compania sau industria. Mai mult, într-un asemenea buletin, toate publicaţiile sunt “egale” - condiţiile grafice din lumea reală contează mai puţin, singurul fapt care poate stârni interesul e conţinutul materialului în sine. Iar singurul context e cel existent deja în mintea cititorului, referitor la gradul de credibilitate al publicaţiei. Deci, cum i-am putea “măsura” pe cititorii de monitorizări?

Am dat aici peste relatarea unei discuţii aiuritoare pe care Andrei Chirică a avut-o cu cineva, nu ştim cine, persoană importantă. Şi pentru că nu vreau să-l las pe Andrei cu impresia că lucrurile bune se întâmplă numai la americani, o să-i spun că pitching se face cu succes în România şi nu de ieri de azi, doar că, şi aici ca şi în America, e nevoie de un subiect care să fie cu adevărat deştept şi, evident, de un consultant de PR care să-l poată propune şi valorifica şi nu de un piarist. Nu aş fi aşa de vehementă - vorba lui Andrei Chirică - dacă nu m-aş fi săturat să aud de atâta vreme că noi suntem praf în ţara asta şi trebuie să-i aşteptăm pe alţii să ne lumineze, şi nu de la Răsărit, ci de la Apus… Nu trebuie să ai desant de americani în curte ca să înveţi meserie, poţi să te descurci şi cu ăia din bibliotecă ;) !

Am rămas în urmă cu posturile în ultima vreme, dar au avut fetele grijă să compenseze. La ultima discuţie cu starurile presei economice internaţionale, problemele noastre erau legate de responsabilitatea asupra informaţiilor incorecte şi de perioada de documentare. Intuitiv, ştiam că presiunea timpului - accentuată şi mai mult de online - reduce la minimum, sau la zero, timpul de documentare şi de verificare a informaţiilor. Şi atunci, ce te faci când informaţiile fierbinţi pe care le ai, eventual despre companii cotate la bursă, nu se verifică ulterior? Cine plăteşte?