Ieri am avut o prezentare in cadrul primei conferinte de la PR Innovation & Strategy, evenimentul organizat de Evensys. Dupa multe discutii interne si alte discutii cu Cristi Manafu si Andreea Groenendijk de la Business Standard, subiectul a venit oarecum de la sine. Comunicarea in criza. Cu semnul intrebarii.

Prezentarea o gasiti aici (microsoft-powerpoint-comunicarea.pdf), dar bottom line, din punctul nostru de vedere, criza care ne inconjoara nu este decat un moment bun pentru PR sa-si demonstreze adevarata valoare, sa se ridice la nivelul standardelor profesionale pe care am tot tanjit sa le atingem si sa le avem recunoscute in ultima vreme.

Cer scuze celor 300 de vizitatori care au trecut in ultimele doua zile pe blogul nostru, acesta este un editorial care explica ce si cum si care, probabil, ar fi trebuit sa fie primul post de pe blog.

De ce am vrut sa avem un blog? Cum suntem curiosi din fire, am aflat de ceva vreme de aceste instrumente de comunicare. Cum suntem oameni de PR, ele ne-au dat intr-o prima instanta frisoane. Si asta pentru ca, tehnic vorbind, blogurile iti pun la dispozitie o platforma electronica de comunicare, permitandu-ti sa spui ce vrei, cum vrei, despre ce vrei, sub ce nume vrei. Fara sa-ti asumi nici o responsabilitate, daca asta vrei. Orice om de PR care aude despre un asemenea instrument, ideal pentru raspandirea zvonurilor, a comentariilor rautacioase, a informatiilor neconfirmate si neoficiale are o oarecare retinere.

Ne înţelegem atât de bine cu Luca pentru că nici lui nici nouă nu ne plac moliile. Ca să ştie toată lumea despre ce e vorba, moliile sunt acei pseudo-jurnalişti, care vin la evenimente fluturându-ţi pe sub nas o legitimaţie de presă executată la copiator sau, şi mai rudimentar, cu foarfeca şi cu lipiciul.

Sunt agresivi şi mizează pe câteva dintre slăbiciunile tradiţionale ale piariştilor:

M-am văzut în ultimii ani victima globalizării dintr-o perspectivă la care nu m-aş fi aşteptat. Am avut a spune în repetate rânduri jurnaliştilor care ne cereau cifre cu privire la clienţii noştri, activi în România, că nu putem da publicităţii nici un fel de date financiare de vină fiind… americanii.

Cunoscuţi fiind noi ca oameni creativi în a găsi scuze pentru orice, vă daţi seama câte parale dădeau jurnaliştii pe spusele mele, deşi era purul adevăr. Cum adică? Americanii care nu se sinchisesc în general prea mult de ce se întâmplă la noi în ţară, şi-ar pierde timpul preţios instruind agenţii de PR din România să pună beţe în roate jurnaliştilor din România când li se cer rezultate financiare ale unor companii active în România?

Subiectul cel mai hot la ora actuală, după – evident – veştile cu privire la mişcările de trupe din toate domeniile comunicării (PR, jurnalism, publicitate), se leagă de premiile industriei. Şi aici includ, iertare, şi pe cele internaţionale şi pe cele locale, şi pe cele de PR şi pe cele de publicitate.

Lumea se întreabă de ce nu participăm la entuziasmul general. Am fost traşi de mânecă şi de urechi nu o dată, nu de clienţi, nu vă imaginaţi asta, ci de organizatori, cum că – vorba celor de la OTV, dacă nu participăm, nici nu ştim ce pierdem!

Daca literatura de limba franceza si cea de limba engleza pareau sa nu-si gaseasca vreodata vreun numitor comun, ei bine, asta incepe sa se intample acum. Un numar consistent de scriitoare, prolifice, tinere si pline de succes scriu pe banda rulanta elogii… tutelor. Antieroine care mai de care mai frustrate si mai lipsite de stralucire ne iau partasi la sirurile lor de esecuri pe care le transforma, cu de la sine putere, in titluri de glorie.

Am mai vazut asta, acum vreo 14 ani cand am calcat prima data intr-o cancelarie de scoala. Eram invatatoare si asteptam rezultatele admiterii la facultate. Una dintre colegele mele, trecuta de floarea varstei, vazandu-ma ca sunt cu nervii la pamant dupa examene, mi-a spus candida: “si eu am incercat de trei ori la Psihologie; in primul an am picat cu cinci sutimi, in al doilea an cu 50, si in al treilea an cu un punct jumate…” Am ramas interzisa si mi-am jurat ca, si daca pic intr-o prima instanta, voi face in asa fel incat sa nu ajung peste 20 de ani sa-mi consider esecurile academice drept singurele realizari.

Am văzut că întrebarea circulă pe bloguri în ultima vreme şi, fără să încerc să dau vreo soluţie unanim valabilă, o să vă explic de ce la noi “sau” trebuie să rămână înlocuit în continuare cu “şi”.

Studiul făcut la începutul anului de Clubul Companiilor de PR arăta că multă lume îşi culege informaţiile despre o companie de PR de pe Internet, atunci când decide să înceapă un program de comunicare. Genul de informaţii de interes pentru potenţialii clienţi ţin de oferta de servicii, de portofoliul de clienţi existenţi, studii de caz, eventual nişte date financiare, domeniile de specializare, ultimele comunicate etc. În general, se caută informaţii şi un anumit tip de informaţii.

Am preferat să scriu despre Olimpiadele Comunicării după ce ele s-au încheiat, ca să pot avea o imagine de ansamblu. Anul acesta n-am reuşit să ajung la preselecţie, am fost doar în juriul “turneului final” de la proba de Relaţii Publice. O să-mi permit să vă povestesc şi de bune şi de rele, pentru că relele le-am discutat deja cu Dragoş, Dragoş şi Marius şi ştim cu toţii pe care le putem remedia şi pe care nu.

Pentru participanţi, ştiu că e greu pentru că Olimpiadele se suprapun cu sesiunea. Pe de altă parte, prezentările muncite şi echipele închegate arată că, şi în condiţii grele, dacă pui pasiune într-un proiect, îţi iese. Pentru juriu e greu pentru că vedem într-o zi 12-13 echipe, cu tot atâtea briefuri şi tot atâtea propuneri de rezolvare. E greu şi pentru că ne dorim întotdeauna să fim corecţi şi să respectăm munca viitorilor noştri colegi.

Acum vreo trei luni dacă mă întreba cineva ce părere am despre Sexy Back al lui Justin Timberlake răspundeam foarte simplu: BLEAH! Acum CD-ul lui Justin a transformat maşina mea într-o discotecă pe patru roţi şi-mi strică imaginea de om serios în ochii tuturor celor care mă întâlnesc în trafic. Culmea este că, dacă înainte refuzam cu obstinaţie fie să şi încerc să ascult respectivul album, l-am descoperit şi m-am îndrăgostit de el nu datorită performanţelor muzicale ale lui Timberlake, ci datorită celor cinematografice.

Respectiv datorită rolului său din Alpha Dog. Care este un film realizat după un fapt real şi îngrozitor, inspirat sintetizat într-un afiş de film foarte bun, un fapt pe care, pe toată durata filmului, deşi îl anticipezi, refuzi să crezi că se va întâmpla totuşi.

De obicei astea sunt trei cuvinte pe care o femeie evită din toate puterile să le spună, pentru că sunt o implicită recunoaştere a faptului că e bătrână - că nu mai face parte din generaţia momentului, X, Y, W sau cum s-o mai numi ea, ci că face parte dintr-o altă generaţie, premergătoare, cu care “tinerii din ziua de azi” au destul de puţine în comun. Ei bine, puţin îmi pasă de conotaţiile obişnuite şi de zâmbetele în colţul gurii, adevărul e că, trăind într-o meserie care a crescut în România în zece ani cât altele într-o sută, pe vremea mea chiar era foarte altfel.