Am avut proasta inspiraţie şi îndelung-regretatul ghinion de a mă afla ieri în staţia de metrou Victoriei la scurt timp după nefericitul accident slash suicid al unui bătrân în tunelul de la Universitate. După ce m-am urcat într-un metrou staţionat în staţie, cu uşile deschise, şi am zăbovit acolo, în înghesuială, preţ de vreo 10 minute luuungi, am aflat de la băieţii de la Security, prin „word of mouth”, că doar nu prin difuzorul metroului, zvonul că ar fi fost un accident la Universitate.

Trebuia să ne dăm jos pentru că trenul în care ne aflam nu avea să circule. Să urcăm scările, să mergem la linia 2, pentru că de acolo urmau să plece metrouri în ambele direcţii. Buun. Coborâm cu toţii, o pornim pe scări, umplem peronul de vizavi. Alţii rămân nehotărâţi pe primul peron.

Daca pana de curand credeam ca voi putea imparti companiile in doua categorii – castigatori (/supravietuitori) si perdanti ai crizei, mai nou mi se contureaza in minte si o a treia categorie: companiile care vor trece, de bine de rau, de furtuna, dar se vor impotmoli tocmai la mal sau isi vor gasi sfarsitul de abia dupa ce a iesit soarele.

Sunt cei care, in febra noii ordini economice, taie, fara nicio strategie, bugete, costuri, comunicare, investitii pe cale de finalizare, oameni. Sunt cei care, de frica inecului, dau disperati din maini si din picioare, haotic, fara o directie clara, lovind si in cei care i-ar putea trage in jos, si in cei care i-ar putea salva, doar-doar vor ajunge primii la liman.

http://www.premiumpr.ro/blog/?p=193, scris de mine acum doi ani. Frustrările jurnaliştilor au rămas aceleaşi, în continuare există PR-işti care sună jurnaliştii să-i întrebe când le apare ştirea, în continuare bazele de date nu sunt actualizate. Întrebarea firească este: cine să îi înveţe pe nou-veniţii în PR că trebuie să se uite în ziare nu numai după ştiri mondene, ci şi după industriile pentru care comunică şi să vadă care mai este jurnalistul care scrie pe domeniul respectiv? Nimeni, pentru că cei care i-au învăţat să sune la ziar să întrebe când apare comunicatul lor este clar că nu cunosc regulile jocului.Prin urmare, pentru juniorii din agenţii de comunicare sau din departamentele interne, care îşi doresc să rămână mult şi bine în această meserie aş avea câteva observaţii (nu sunt sfaturi, ci modalităţi de a face ca relaţia dintre oamenii de comunicare şi jurnalişti să evolueze firesc şi să nu se transforme într-un campionat de K1):

1. NU sunaţi jurnalistul să-l întrebaţi „când bagă ştirea”. Eventual puteţi să-l sunaţi şi să-l întrebaţi dacă mai are nevoie de informaţii suplimentare (cu toate ca dacă are nevoie, vă sună el, n-aveţi grijă).
2. Telefonul de follow up NU a fost NICIODATĂ o practică agreată de jurnalişti, mă enerva şi pe mine la culme să primesc asemenea apeluri şi de cele mai multe ori răspundeam prostii, pe sistemul că, dacă tot e să mă iei peste picior cu o asemenea întrebare, măcar să-ţi răspund cu aceeaşi monedă;
3. Actualizaţi bazele de date – valabil şi dacă vreţi jurnalişti la conferinţe, şi dacă vreţi ca informaţia pe care o transmiteţi să ajungă exact la omul care scrie pe domeniu;
4. Oferiţi informaţii relevante pentru publicul vostru ţintă, învăţaţi să puneţi într-un context interesant pentru jurnalist informaţia pe care o aveţi de oferit, pentru că altfel nu o va publica sau veţi primi răspunsuri de genul „păi asta e reclamă” şi vă veţi duce la client să-i spuneţi „lucrurile s-au schimbat, acum trebuie să plătim ca să apară o asemenea ştire”.
5. NU trebuie să plătiţi, ESTE INETIC!!! Şi cred că am depăşit faza dezbaterilor pe această temă acum ZECE ANI; trebuie doar să ştiţi ce vrea ziaristul şi cum puteţi adapta mesajul vostru la domeniul său de interes. Dar, din nou, asta nu se poate dacă nu ştii ce jurnalişti se ocupă de domeniul pentru care tu comunici.

Punctele de mai sus nu fac decât să ne ajute să comunicăm cu presa şi, poate, să ne dea un imbold să ieşim din criza industriei de PR, despre care vorbeam la început. Şi se mai impune o precizare: când am spus că ele trebuie citite de juniori, nu m-am referit numai la cei care abia intră în industria de PR, ci şi la cei care au lucrat până acum – mai mulţi sau mai puţini ani – după reguli „artizanale”, ştiute numai de ei.

În urmă cu o lună şi mai bine mi-am dat seama că nu mă descurc foarte bine cu timpul meu liber pentru că mare parte îl iroseam inutil, hipnotizată de laptop. Şi pentru că experimentele sunt la mare căutare, m-am gândit să fac un test, subiectul fiind eu. Timp de patru săptămâni mi-am interzis orice contact cu tehnologia în afara programului de la birou. Spun tehnologia pentru în cazul meu este un lanţ al slăbiciunilor: laptop, ipod, aparat de fotografiat, ebooks. Evident că nu am stat fără telefon dar l-am folosit doar pentru telecomunicaţie. Am pornit la drum foarte optimistă şi pentru cârcotaşi voi mărturisi că aşa am şi încheiat.