PR (145)
Am auzit de-a lungul anilor fraze de genul ăsta despre toate ramurile marketingului şi comunicării, despre industrii, tehnologii, obiceiuri, structuri etc etc. Era firesc să vină şi rândul PR-ului odată şi odată… Fraza - clişeul, spuneţi-i cum vreţi, s-a auzit la ultima ediţie a Zilelor Biz, în discursul lui Jeremy Wright despre revoluţia blogurilor şi impactul lor asupra comunicării.
Ca şi cum până acum nu le-am fi avut pe ale noastre, Jeremy s-a năpustit şi el asupra consilierilor de relaţii publice, etichetându-i drept accesorii ale companiilor care nu vor să comunice şi fac tot ce le stă în putinţă să evite un dialog direct cu publicurile lor.
M-am intors de la PRSA International Conference cu mai multe intrebari decat raspunsuri. De altfel, asta le si spuneam colegilor americani cand ma intrebau cum mi se pare conferinta. Ciudata, raspundeam de fiecare data. Ciudata? De ce? Pentru ca m-am asteptat sa gasesc raspunsuri, de la cea mai veche/matura/dezvoltata industrie de PR din lume. In loc de asta, am asistat la discutii interminabile despre aceleasi subiecte - ce este PR-ul, cum definim standardele, care este locul eticii etc. Ceea ce este, insa, diferit de modul in care privim noi aceste subiecte, este faptul ca pe americani nu pare sa-i deranjeze, neaparat, confuzia. Pentru ei este mai importanta discutia, pentru ca, spun ei, din dezbatere va iesi, in final, un model sau o definitie larg acceptata.
Vorbeam aseară cu studenţii de la master despre eternele dispute între jurnalişti şi piarişti şi încercam să găsim soluţii - inclusiv la momentul interviului pentru un viitor post în PR. Unul dintre studenţi vorbea despre faptul că trebuie testată calitatea scrisului - evident, ca să ai materiale interesante şi care să se poată prelua de către jurnalişti, trebuie să scrii bine şi corect. Dar tot la interviu mai ai de testat şi alte aptitudini sau trăsături de caracter care contează cel puţin la fel de mult.
Cum testezi bunul simţ? Ce-ar trebui să urmăreşti într-un interviu de angajare ca să descoperi dacă interlocutorul se califică la acest capitol? Ce alte calităţi ar mai trebui să aibă un om bun de PR?
Am găsit pe net materialul acesta http://www.bulldogreporter.com/dailydog/issues/1_1/dailydog_barks_bites/index.html - un alt om de PR care şi-a zis, până la un punct că poate blogurile vor dispărea şi uf, la naiba, nu se întâmplă aşa! Reproduc primele paragrafe în speranţa că o să vă trezească interesul.
“The best line of Bulldog Reporter’s “Advanced PR Technology in Practice” Conference last week in NYC came from Sally Falkow, president of Expansion Plus, who said, “If you put your head in the sand, your back-end is exposed for the world to see!” Another great zinger came from Debbie Weil, author of The Corporate Blogging Book: “Fear is the elephant in this room today.
Both nailed me cold—and probably the other 75 or so attendees of this virtual Berlitz course in “new” media, as well. Like most of my right-brained peers, I’ve been hoping this strange world of RSS, SEO, vodcasts, podcasts, blogs and social media networks would just go away. Not a chance—as this event and its San Francisco booking, slated for tomorrow, made clear”
Pentru cine se gândeşte să citească rândurile de mai jos în speranţa că va găsi un răspuns, îmi cer scuze în avans, n-am. De fapt, nici eu nu înţeleg curentul de opinie creat în rândul jurnaliştilor. După două-trei întâlniri cu nişte amici din presă, care toţi se arătau interesaţi de domeniul relaţiilor publice, am încercat să îmi amintesc cum se vedea lumea PR-ului din perspectiva ziaristului.
Da, după cum puteţi citi în CV-ul meu, am lucrat multişor în presă. Niciodată, însă, nu am spus că mi-aş dori să lucrez în PR. Cei mai mulţi oameni de PR cu care aveam ocazia să discut erau cei care mă sunau să mă întrebe nu „dacă”, ci „când” le va fi publicat un comunicat. Şi tot ei mă lăsau să aştept cu lunile răspunsurile la întrebări. Ca să nu mai vorbim de situaţia penibilă când mă sunau fără să ştie la ce publicaţie mai lucrez, deşi primiseră mail-ul meu cu noile coordonate. De ce am ales să lucrez în PR nu vă mai povestesc încă o dată (istorioara este deja pe blog).
Discutam zilele trecute despre campania Dove în agenţie, întrebându-ne dacă nu cumva, real beauty lasă loc treptat, treptat clişeului cu “frumuseţea care vine din interior”, atenuându-ne simţul autocritic şi preocuparea de a arăta bine şi mai bine în fiecare zi. Aşa cum suntem de acord - multe dintre noi - că n-avem cum şi nici nu avem de ce să scădem sub 50 de kilograme ca să ne simţim că ne-am realizat în viaţă, suntem de acord, pe de altă parte, că vrem să ne diferenţiem, să atragem priviri, să trezim admiraţii. Şi vrem să facem asta în mod real, nu imaginându-ne cai verzi pe pereţi şi consolându-ne că putem fi şarmante şi dacă suntem grase, prost îmbrăcate şi neîngrijite.
Şi încă la casele cele mai mari, din păcate. Găsiţi pe link-ul http://adage.com/article?article_id=112588 un material despre cum au încercat cei de la Edelman să folosească blogurile în scopuri “piaristice” şi ce s-a întâmplat când s-a aflat…
Avem un punct comun cu blogger-ii oricum, valoarea noastră stă în credibilitatea noastră. Dacă dăm cu credibilitatea de pământ, fie şi de dragul clientului, o facem pe riscul nostru. Iar riscurile sunt mai mari decât ne-am putea imagina.
“Mai lasă-mă, măi în pace cu comunicatele astea cu donaţii, că vreţi să vă faceţi publicitate!” Cu mici variaţii cam aşa sună reacţiile unei părţi importante a jurnaliştilor, la ştirile legate de diverse sponsorizări făcute de companii.
Poate acest raţionament a stat la baza valului de ştiri/reportaje despre sinistraţii care au dormit luni de zile sub cerul liber după ce apele le-au luat casele. Şi tot de aceea, dintre cititorii de ziare sau telespectatori, prea puţini au ştiut că un număr poate egal de persoane sinistrate s-au mutat apoi în case noi, construite din donaţiile făcute de companii.
Spre deosebire de alte profesii, in care pentru a explica cuiva cu ce te ocupi nu iţi trebuie mai mult decat cateva cuvinte, in PR lucrurile stau cu totul altfel. Pe mine cel puţin, de fiecare data cand ma intreaba cineva cu ce ma ocup, ma incearca o suita intreaga de stari si emoţii, care variaza de la mici semne de nervozitate, la exasperare. Asa… in funcţie de cel care intreaba.Sa luam, spre exemplu, cosmeticiana pe care am vizitat-o zilele trecute. Dupa o privire lunga, de cunoscatoare intr-ale oamenilor, ma intreaba: „Si…, cu ce te ocupi?” Intai ezit, pe fondul nenumaratelor incercari nereusite de a explica in doua vorbe ce-i cu meseria asta… Nici n-apuc sa deschid gura, ca ezitarea mea este gata categorisita. Cu satisfacţia omului care te-a ghicit de fapt din prima, grimasa ei spune clar - „hm, deci casnica”.
De cand am inceput sa ma obisnuiesc cu blogurile si sa incerc sa descopar rolul lor pe planeta, mi-au atras atentia o multime de articole din SUA, care, ca de obicei, e la ceva departare de noi si la acest capitol. Ca om de PR, ideea de blog - o chestie mai mult sau mai putin anonima, pe care oricine o poate folosi sa spuna orice despre orice altceva, fara riscuri, retineri si fara responsabilitate e datatoare de fiori. Nu am avut niciodata probleme cu opiniile asumate, dar cele venite de nicaieri si motivate de te miri ce, pot face foarte mult rau foarte greu reparabil.
Blogurile raman un lucru minunat - un spatiu in care esti singur in prezenta tuturor si poti spune lucrurilor pe nume asa cum vrei tu, fara cenzura. E si o forma de revolta impotriva comunicarii “oficiale”, care e de multe ori prea atenta la forma si prea putin atenta la continut. Le-am admirat de la distanta si acum, cand am la dispozitie propriul meu spatiu public/privat stiu ca mai devreme sau mai tarziu o sa ma farmece fara putinta de scapare.
Poate nu știați cum se organizează un eveniment de anvergură
Written by Cristina Carp
Daca asa stau lucrurile, va invat eu, ca s-au gasit altii mai destepti sa-mi arate si mie.Care va sa zica, primesc zilele trecute un telefon de la un prieten care isi luase doua bilete la spectacolul „Un 10 perfect”, oferit de gimnastii romani in cinstea sommetului francofoniei. Auzisem absolut intamplator despre spectacol, si mi se parea interesanta ideea, dar nu-i dadusem prea multa atentie.
Era abia trecut de sase jumate dupa-masa cand m-a sunat tipul si m-a intrebat, stiindu-ma amatoare de astfel de evenimente - la o adica, unicat - daca nu vreau sa merg eu in locul lui, ca nu mai poate ajunge. Spectacolul era la opt. Biletele mi le lasase la ai mei. N-am stat pe ganduri, si, incantata, am tras haina pe mine si-am fugit de la serviciu spre casa, sa ma schimb, ca doar nu se cadea sa ma prezint asa la spectacol.
Avem cateva subiecte favorite in PR - adica nu e ca si cum ar fi subiectele noastre preferate, dar sunt un fel de alpha stories de care nu scapam si pe care trebuie sa le comentam intr-un fel sau altul fie si numai pentru a ne defini ca profesionisti. Unul dintre ele se refera la etica. Spre deosebire de alte profesii, in PR se pare ca etica e o chestie pe care fiecare o intelege intr-un fel particular, extrema fiind ca o defineste ca pe un domeniu de care poti linistit sa te tii deoparte din momentul in care te-ai declarat profesionist. Cam ca un jucator de poker care, daca trece in liga campionilor, e de asteptat sa triseze.
Cum ştiu că nu toată lumea care citeşte blogul nostru e neapărat om de PR, PRSA vine de la Public Relations Society of America, respectiv cea mai mare organizaţie profesională din lume, care astăzi (while you were sleeping, pentru că e o diferenţă de fus orar de vreo şapte ore fix) a adunat într-o singură sală 3600 de reprezentanţi. Prin reprezentanţi înţelegând că numărul de membri e muuuult mai mare de atât. Noi am fost o specie ciudată, având de traversat un ocean şi nu strada ca să participăm la reuniune.
Anul acesta PRSA împlineşte 60 de ani. Ca şi Forţele Aeriene ale Statelor Unite, după cum am aflat de la Lyn Sherlock, o Brigadier General, director Office of International Scurity Operations, Political-Military Affairs Bureau, Senior Military Representative to the Department of State, Office of the Secretary of Defense. Cu un discurs foarte sec şi foarte interesant a propos de menirea relaţiilor publice în transmiterea ideilor şi conceptelor către public.
Din nou despre e-toolbox și despre corporate blogging
Written by Sorana Savu
Ionuţ ne-a trimis un set de întrebări, acelaşi la care a răspuns şi Radu şi mi-a dat emoţii…
1. Considerati ca exista in Romania o companie care sa aiba un “corporate blog” “ca la carte”? Care ar fi aceasta? Dar vreo companie care sa fie un exemplu clar de “asa nu”?
Vreau să sper că nu s-a inventat încă o carte de bloguri şi că suntem încă la faza în care fiecare organizaţie să-şi poată face un blog după cum îi place şi după cum consideră că o reprezintă mai bine. Cum întrebarea ne vizează şi pe noi, n-aş vrea să dau aici exemple concrete şi promit că e singura eschivă în acest set de întrebări.
De la o vreme, mi se tot întâmplă lucruri ciudate. Azi-dimineaţă, când mă luasem la trântă cu traficul mirific din superba noastră Capitală, un bătrân mi-a mulţumit că am oprit la trecerea de pietoni să îl las să traverseze. Nu era, pe semne, obişnuit cu asemenea “tratamente”.
La fel de ciudat mi s-a părut când un jurnalist mi-am mulţumit că nu intenţionez să vând subiectul lui (”exclusivitatea”) pe la alte publicaţii. Din nou, nu era obişnuit cu acest gen de tratament din partea unei agenţii de PR. E drept, am mai discutat despre asta, s-a mai scris pe bloguri despre cum unii şi-au făcut un obicei din a cere şi a primi răspunsurile pentru alte publicaţii. Am avut surpriza să aud chiar: “bine măcar că au apărut ambele materiale în aceeaşi zi, chiar dacă am citit răspunsurile la întrebările mele în ziarul concurent”.
