PR (145)
And why is that? Am început să mă întreb uitându-mă pe numărul din 3 martie al Time Magazine. Iau Time de multă vreme, ca pe o revistă de business, politică şi ceva stil de viaţă de bună calitate. Apreciez foarte mult scriitura şi uşurinţa cu care poţi parcurge un set de subiecte diverse, inteligent tratate, uşurinţă dată de un layout relaxat şi neschimbat de foarte multă vreme şi o organizare minunată.
Îmi sunt foarte dragi cei de la Orange pentru că ştiu să se poarte cu clienţii şi să folosească o parte din profitul pe care îl fac de pe urma logoreei mele profesionale în scopuri simpatice. Sunt singurii care trimit o felicitare de Craciun “utilă” - în care îţi transmit nu numai urări, ci şi faptul că ai mai primit un bonus consistent în puncte de loialitate. Sunt, de asemenea, cei care îşi amintesc de tine de 8 Martie, deşi la baza de clienţi pe care o au, bănuiesc că un asemenea gest reprezintă o felie semnificativă de buget.
Conform principiului: „o părere în plus nu strică niciodată”, tot mai mulţi consumatori decid să cumpere un produs numai după ce caută cât mai multe informaţii pe Internet. Nu o spun eu, ci un studiu comandat de European Interactive Advertising Association (EIAA). Am găsit studiul pe site-ul HotNews şi rezultatele sunt foarte interesante. Singurul meu regret este că nu a fost inclusă şi România. Sunt sigură că rezultatele ar fi fost şi mai spectaculoase, ţinând cont că la noi vânzările online prin card au crescut de peste trei ori anul trecut, adică 450.000 de tranzacţii pe Internet.
Voiam de multă vreme să scriu un post despre Ţara lui Dorel, poate şi pentru că mă număr printre cei care urăsc respectiva campanie. Nu mă îndoiesc de eficacitatea ei comercială, dar am o problemă cu moralitatea ei şi cu mesajul social pe care îl transmite. Am întâlnit scene cu Dorel în viaţa reală. Nu o dată. De multe ori, finalul acestor scene nu e un packshot cu o sticlă de tărie. E un necrolog sau un diagnostic obţinut într-un spital de urgenţă.
Săptămâna trecută am participat la o întâlnire organizată anual de unul dintre clienţii noştri (cred că aş putea să spun că e vorba de MasterCard dacă-mi promiteţi că nu vă gândiţi că “vreau să le fac reclamă pe blog”, ok?) cu toate agenţiile din Europa. Evenimentul a fost foarte departe de obişnuitele serii de prezentări care te obosesc fără să prinzi de veste - am comentat, am discutat, ne-am distrat şi ne-am întors fiecare acasă cu tolba plină de idei.
O diferenţă fundamentală de atitudine a oamenilor de pe stradă care m-a izbit acum 10 ani în America s-a întors să mă şocheze în săptămâna petrecută la Philadelphia - în loc de privirile preocupate şi piezişe ale trecătorilor de pe Calea Victoriei sau Drumul Taberei, americanii îţi întâmpină privirea cu un zâmbet. E un început de conversaţie, în 99% dintre cazuri rămas fără urmări, dar un cu totul alt început de conversaţie decât în ţara-mi de baştină. Nu-ţi insuflă un sentiment de culpabilitate că exişti, că le-ai tăiat calea sau că le-ai intrat în raza vizuală fără petiţii prealabile. Pentru americanii de pe stradă eşti o fiinţă umană, poate eşti drăguţ îmbrăcată, poate ai o privire interesantă, oricine-ai fi câtă vreme nu te cunosc, beneficiezi şi tu de prezumţia de nevinovăţie.
După atâtea luni de fidel consum de “ventilate” la Starbucks, era momentul să vadă şi cei de la Starbucks cum e să ieşi dimineaţa din Drumul Taberei către Cotroceni, aşa că i-am invitat pe la noi să ne povestească mai multe despre cafelele lor şi despre prăjiturile cu caracter adictiv. Am prins o zi cu trafic adevărat, că mai aveam puţin şi întârziam şi noi la întâlnire, gazde fiind, dar în cele din urmă ne-am găsit unii pe alţii. M-am bucurat să-i reîntâlnesc în postura de oaspeţi şi prezentatori pe câţiva dintre cei care zâmbesc cu indulgenţă când mă văd cum intru cu ochii plini de somn, bombănind traficul şi locurile de parcare, în fiecare dimineaţă, în cafenea, pentru sfertul de oră de vacanţă cu latte şi chec cu ciocolată. Şi trebuie să spun şi pe această cale, băieţi, Teo e cea mai tare!
Dacă mai căutaţi diferenţe între blogger-ii de business şi cei individuali, iată încă una: abia azi am un pic de răgaz să scriu despre eveniment, deşi în lumea blogurilor impresiile sunt aşternute pe ecran inclusiv pe măsură ce se trăiesc (adică live pentru Alex). Asta nu înseamnă că sunt mai leneşă, dar înseamnă că blogging-ul este o activitate complementară… activităţii principale ;) .
Evenimentul în sine mi-a confirmat o parte din observaţiile pe care le-am notat şi în prezentare safer-blogging.pdf - mulţi bloggeri sunt jurnalişti, m-am bucurat să apuc să discut despre lume şi viaţă cu MC Cristi, Victor, Alex, Iulian, Claudiu şi în cadru organizat şi mai ales în afara lui.
Deşi e ora cinci dimineaţa şi aţi putea cu uşurinţă să atribuiţi efuziunea de mai sus lipsei de somn, ei bine nu asta e cauza. Adusă de un zbor inuman pe aeroport la cinci fără ceva, am profitat de beneficiile cardurilor Gold şi am intrat în business lounge - sala de aşteptare clasa I pentru pasagerii care călătoresc în scop de afaceri. Acolo, buletine de ştiri TV pentru oamenii de afaceri. Se vorbea româneşte, se prezentau ştiri “economice”, dar într-un mod care m-a făcut să mă întorc subit în timp, în momentele în care eram chemaţi la liceu de la şapte dimineaţa ca să pregătim programele artistice pentru luna ianuarie. Nu le mai spun mai tinerilor bloggeri ce se întâmpla în luna ianuarie, că nu vreau să-i traumatizez.
Cred că Sorana a mai scris pe blog despre West Wing. Suntem mari fani ai serialului, credem că poţi învăţa enorm din el, chiar dacă unii îl privesc numai ca pe o ficţiune. Dar nu despre viaţa Preşedintelui SUA vreau să scriu, chiar dacă o parte din ce urmează se întâmplă, din păcate, tot pe pământ american.
Unul dintre primele episoade ale serialului se numeşte „Disproportionate response” şi prezintă dilemele unui Preşedinte american pus să judece cât de mult valorează viaţa unui soldat american. Instinctul îi spune că trebuie să reacţioneze atât de dur, atât de disproporţionat, încât oricine se mai gândeşte vreodată să atace un american să stea să se gândească de mai multe ori, înainte de a o face. Politica, însă, relaţiile internaţionale, francezii, ruşii, chinezii şi alţii îl împiedică însă să o facă.
punct ro. Puteţi citi aici, e un material pe care l-au postat la începutul săptămânii, şi la care am contribuit şi noi. Găsiţi mai jos întrebările lor şi răspunsurile noastre, referitoare la acest subiect.
Care sunt pasii pentru stoparea si rezolvarea unei situatii de criza? Primul lucru pe care trebuie să-l faci într-o criză este să analizezi situaţia, să determini dacă e vorba de o criză sau numai de o situaţie problematică, să vezi cum se poate rezolva şi cine trebuie să o rezolve şi, evident, să stabileşti pe cine poate afecta criza, direct sau indirect.
L-am descoperit pe scenaristul american Aaron Sorkin cu câţiva ani în urmă, pe vremea când lucram ca ziaristă la un cotidian de mare succes. Atunci stăteam nopţile să prind pe nu ştiu ce post, după 12, serialul Viaţa la Casa Albă. Mi se părea la vremea respectivă, dar şi acum, una dintre cele mai bune şcoli de PR.
Sorkin a renunţat să mai scrie scenariile pentru Viaţa la Casa Albă după patru sezoane, dar anul trecut a revenit la NBC cu un nou serial - Studio 60 on the Sunset Strip, despre viaţa din spatele scenei de la un show de televiziune de tipul Saturday Night Live. Serialul preia parte din actorii care au jucat în Viaţa la Casa Albă. Matthew Perry – care juca rolul avocatului Joe Quincy – este „head writer”, iar Bradley Whitford – Josh în West Wing – este producătorul show-lui, Danny Tripp.
Nu e nevoie să vă mai spun că publicul cel mai valoros şi cel mai educat din România are şi cel mai puţin timp la dispoziţie. În încercările noastre de a găsi nişte modalităţi de evaluare a muncii noastre mai apropiate de realitate decât de statistici şi formule, am ajuns la concluzia că mulţi dintre oamenii de top pe care îi vizăm cu toţii în industria de comunicare consumă presa gata “procesată” - prin intermediul monitorizărilor şi al buletinelor trimise fie de agenţiile de PR, fie de companiile de monitorizare.
Sunt cititori pe care cifrele de tiraj nu îi pot “vedea”, dar pentru care nici cifrele de audienţă nu sunt tocmai relevante. Ei nu citesc o duzină de publicaţii zilnic, ci o selecţie de materiale, care le vizează strict compania sau industria. Mai mult, într-un asemenea buletin, toate publicaţiile sunt “egale” - condiţiile grafice din lumea reală contează mai puţin, singurul fapt care poate stârni interesul e conţinutul materialului în sine. Iar singurul context e cel existent deja în mintea cititorului, referitor la gradul de credibilitate al publicaţiei. Deci, cum i-am putea “măsura” pe cititorii de monitorizări?
Am dat aici peste relatarea unei discuţii aiuritoare pe care Andrei Chirică a avut-o cu cineva, nu ştim cine, persoană importantă. Şi pentru că nu vreau să-l las pe Andrei cu impresia că lucrurile bune se întâmplă numai la americani, o să-i spun că pitching se face cu succes în România şi nu de ieri de azi, doar că, şi aici ca şi în America, e nevoie de un subiect care să fie cu adevărat deştept şi, evident, de un consultant de PR care să-l poată propune şi valorifica şi nu de un piarist. Nu aş fi aşa de vehementă - vorba lui Andrei Chirică - dacă nu m-aş fi săturat să aud de atâta vreme că noi suntem praf în ţara asta şi trebuie să-i aşteptăm pe alţii să ne lumineze, şi nu de la Răsărit, ci de la Apus… Nu trebuie să ai desant de americani în curte ca să înveţi meserie, poţi să te descurci şi cu ăia din bibliotecă ;) !
Am rămas în urmă cu posturile în ultima vreme, dar au avut fetele grijă să compenseze. La ultima discuţie cu starurile presei economice internaţionale, problemele noastre erau legate de responsabilitatea asupra informaţiilor incorecte şi de perioada de documentare. Intuitiv, ştiam că presiunea timpului - accentuată şi mai mult de online - reduce la minimum, sau la zero, timpul de documentare şi de verificare a informaţiilor. Şi atunci, ce te faci când informaţiile fierbinţi pe care le ai, eventual despre companii cotate la bursă, nu se verifică ulterior? Cine plăteşte?
