PR (145)
M-am văzut în ultimii ani victima globalizării dintr-o perspectivă la care nu m-aş fi aşteptat. Am avut a spune în repetate rânduri jurnaliştilor care ne cereau cifre cu privire la clienţii noştri, activi în România, că nu putem da publicităţii nici un fel de date financiare de vină fiind… americanii.
Cunoscuţi fiind noi ca oameni creativi în a găsi scuze pentru orice, vă daţi seama câte parale dădeau jurnaliştii pe spusele mele, deşi era purul adevăr. Cum adică? Americanii care nu se sinchisesc în general prea mult de ce se întâmplă la noi în ţară, şi-ar pierde timpul preţios instruind agenţii de PR din România să pună beţe în roate jurnaliştilor din România când li se cer rezultate financiare ale unor companii active în România?
Hotarat lucru! Trebuie sa desfasuram neaparat, si cat mai repede, o campanie de comunicare anti-PR si… comunicare! Altfel, riscam ca toate fetele de la „prietena lunii” din revistele pentru barbati sa intre in PR si sa ne faca noua concurenta!!! Pentru ca, nu-i asa, nu-ti trebuie nici macar studii de profil – basca alte calitati - ca sa devii un om de comunicare de succes, dupa cum aflu dintr-un articol recent din presa.
Articolul promoveaza ideea ca poti sa ajungi sa castigi mii de euro in cateva luni, fara sa ai neaparat o specializare, domeniile date drept exemplu fiind, citez (fix in aceasta ordine): „informatica, comunicarea, moda si PR-ul”. M-as intreba de ce intre comunicare si PR se interpune moda, dar mi-e teama sa nu gasesc, Doamne fereste!, vreo legatura…
Subiectul cel mai hot la ora actuală, după – evident – veştile cu privire la mişcările de trupe din toate domeniile comunicării (PR, jurnalism, publicitate), se leagă de premiile industriei. Şi aici includ, iertare, şi pe cele internaţionale şi pe cele locale, şi pe cele de PR şi pe cele de publicitate.
Lumea se întreabă de ce nu participăm la entuziasmul general. Am fost traşi de mânecă şi de urechi nu o dată, nu de clienţi, nu vă imaginaţi asta, ci de organizatori, cum că – vorba celor de la OTV, dacă nu participăm, nici nu ştim ce pierdem!
Am văzut că întrebarea circulă pe bloguri în ultima vreme şi, fără să încerc să dau vreo soluţie unanim valabilă, o să vă explic de ce la noi “sau” trebuie să rămână înlocuit în continuare cu “şi”.
Studiul făcut la începutul anului de Clubul Companiilor de PR arăta că multă lume îşi culege informaţiile despre o companie de PR de pe Internet, atunci când decide să înceapă un program de comunicare. Genul de informaţii de interes pentru potenţialii clienţi ţin de oferta de servicii, de portofoliul de clienţi existenţi, studii de caz, eventual nişte date financiare, domeniile de specializare, ultimele comunicate etc. În general, se caută informaţii şi un anumit tip de informaţii.
Cuprinsă de vâltoarea evenimentelor – nu ştiu câţi ani de la moartea prinţesei Diana şi comemorarea zilei sale de naştere – am revăzut filmul „The Queen”. Trecem peste evidenţe de genul Helen Mirren este o actriţă excelentă. Povestea este cea mai bună lecţie de PR, în care eroul principal – Regina – a făcut câteva erori simple. A decis să nu facă vreo declaraţie publică legată de moartea Dianei. Teoretic, motivele oficiale păreau întemeiate: nu mai făcea parte din familia regală, prin urmare nu se impunea un anumit tip de reacţie din partea acesteia.
Am preferat să scriu despre Olimpiadele Comunicării după ce ele s-au încheiat, ca să pot avea o imagine de ansamblu. Anul acesta n-am reuşit să ajung la preselecţie, am fost doar în juriul “turneului final” de la proba de Relaţii Publice. O să-mi permit să vă povestesc şi de bune şi de rele, pentru că relele le-am discutat deja cu Dragoş, Dragoş şi Marius şi ştim cu toţii pe care le putem remedia şi pe care nu.
Pentru participanţi, ştiu că e greu pentru că Olimpiadele se suprapun cu sesiunea. Pe de altă parte, prezentările muncite şi echipele închegate arată că, şi în condiţii grele, dacă pui pasiune într-un proiect, îţi iese. Pentru juriu e greu pentru că vedem într-o zi 12-13 echipe, cu tot atâtea briefuri şi tot atâtea propuneri de rezolvare. E greu şi pentru că ne dorim întotdeauna să fim corecţi şi să respectăm munca viitorilor noştri colegi.
În ultimele zile, aproape toată presa a dedicat spaţii largi valului de sinucideri, omoruri şi alte ştiri rupte parcă din filmele de groază. Nu vreau să discut acum despre respectivele cazuri sau cât de mult s-a bătut (şi se mai bate) monedă pe aceste subiecte. Ci mai degrabă despre urmările lor. Nu vă gândiţi că mă apuc acum să fac previziuni legate de ce exemple dau ştirile cu pricina şi altora aflaţi într-o perioadă mai puţin fastă a vieţii lor. Nicidecum. Mă gândeam doar că zilele trecute aceste ştiri au generat dezbateri ample la TV legate de oportunitatea lor şi de genul de publicaţii/televiziuni care trăiesc din asemenea poveşti. Şi cam atât.
Nu fac sub nicio formă o pledoarie pentru interzicerea acestui gen de presă. Nu e treaba mea asta. Însă am avut un exemplu foarte interesant despre abordarea unor evenimente similare în Statele Unite. Ieri, în pauza dintre două pase la meciul România – Slovenia, butonam telecomanda, cu scopul precis de a enerva audienţa masculină, când am dat de o înregistrare a emisiunii lui Oprah Winfrey. Subiectul mi s-a părut interesant, aşa că am renunţat să mai enervez bieţii oameni care doreau să vadă meciul şi m-am mutat la alt televizor.
Sfaturi PR-istice pentru deblocarea traficului
Written by Florenta Ghita
Anul trecut, mergeam eu spre minunatul cartier Berceni şi înjuram de mama focului că se lucra în paralel pe Tineretului şi Şerban Vodă. Pentru cine nu ştie, sunt cele două căi de acces spre Berceni din centru. Acum mă gândesc cu o extrem de mare nostalgie la acele vremuri minunate, când reuşeam recordul de a ajunge acasă din Cotroceni în numai o oră. Ce viaţă… (a se citi o lacrimă nostalgică în colţul ochiului drept).
Într-una din zile, în febra pregătirii unui eveniment primesc un telefon. „Bună, Florenţa, ce mai faci, cum îţi merge” şi alte politeţuri de profil. Şi continuă: „Auzi, ţi-am trimis o invitaţie la un eveniment al nostru de mâine. Ai primit-o?” Eu: „Nu, dar pe ce adresă ai trimis-o?” Răspuns: evident, adresa pe care o aveam când lucram în presă (ACUM DOI ANI). Discuţia s-a încheiat destul de repede. Nu mai eram „în presă”, deci telefonul dat era inutil.
Ieri am lipsit o zi întreagă din agenţie, ceea ce e foarte rar. Am fost curioasă să văd cât mai multe prezentări şi seminarii la PR Forum şi, în plus, traficul din Bucureşti te descurajează să faci naveta între Crowne Plaza şi Cotroceni în mijlocul zilei. Mulţi dintre noi am venit şi am plecat cu aceleaşi prejudecăţi, semn că teoria disonanţei cognitive pe care o menţiona în prezentarea sa reprezentantul Coca-Cola, fără să o numească, funcţionează în continuare. Nu mai funcţionează altele - de genul, orice spunem va influenţa publicul căruia ne adresăm - acum afirmaţiile, cel puţin în rândul publicului inteligent şi formator de opinie, la rândul său, sunt mai mult un fel de invitaţii la cercetare, la analiză. Iar platitudinile ajung la ţintă - în cazul aceluiaşi public - doar că ţinta se numeşte recycle bin.
Azi, revista Capital a lansat cea de-a patra editie a topului celor mai de succes femei din Romania. M-am amuzat cand am primit invitatia la conferinta de presa, chiar am sunat sa verific daca e pe bune, pentru ca a fost pentru prima oara cand am participat la o conferinta de presa ca invitat si nu ca organizator. Unde mai pui ca organizatorii erau jurnalisti de data aceasta… deci chiar pe dos fata de cum stiu eu… in fine
…sau cum să pui clienţii pe fugă în numai 5 minute!!!
O bună prietenă a mea vrea sa-şi cumpere telefon mobil de la un magazin online. Vede ditai formularul de comandă, îi e lene să-l completeze, mai ales că nu scria nicăieri ce culori disponibile au pe stoc pentru modelul acela, şi se hotărăşte să sune.
E vremea închiderilor de an fiscal, urmată de sezonul analizelor lui 2006 şi al clasamentelor după toate criteriile posibile şi imposibile. În PR, mai ales, criteriile posibile sunt atât de multe, încât le includ şi pe cele imposibile şi poate încă alte câteva pe deasupra. E şi asta o dovadă că avem o profesie cu un grad de subiectivism atât de mare şi cu o flexibilitate atât de exagerată şi de mult exploatată, încât pe alocuri ne vine şi nouă greu să ne mai amintim care ne e „măsura talentului”.
Fără să am pretenţia că dau o soluţie general acceptabilă, insist să militez în acest post pentru o măsură pe care pieţele occidentului o practică în mod curent – criteriul „fee billings”. Mai mult decât un post, e un fel de nod la batistă - mă gândesc că, aşa, când mă mai încearcă dubiile, pot să-mi reamintesc mai uşor cum se măsoară performanţele şi creşterile afară şi să calculez mai rapid pe ce picior stau.
Cumpăr și vând cititori - aștept seriozitate
Written by Sorana Savu
Magia tehnologiei ne-a ajutat săptămâna asta să fim parte într-o conversaţie transcontinentală la miez de noapte, cu editori şi analişti cu state vechi la Fortune, Forbes şi Business Week. Mai precis Stephen Koepp, executive editor, Fortune; Paul Maidment, editor Forbes.com şi executive editor of Forbes; Joseph Weber, chief of correspondents, BusinessWeek. A fost o discuţie care ne-a încântat, ne-a enervat, ne-a luminat - impresii veţi mai citi şi de la colegele mele în curând.
Dacă bugetările sunt finalizate, iar anul acesta, cu intrarea în Uniunea Europeană, simţim cu toţii parcă mai acut nevoia să devenim europeni inclusiv prin discurs - e momentul să ne gândim la o agenţie de PR.
Pe partea de marketing am mai lucrat cu agenţii de publicitate, de BTL, de branding, dar cu PR-ul am mai întârziat. De altfel, buna regulă a PR-ului spune că mai întâi trebuie să faci, şi apoi să spui, deci suntem în regulă.
